DUMINICA, 5 APRILIE 2009

Inca o saptamana cu multe in ea…multe frumoase, multe crunte…nimic la intamplare insa…la capitolul frumos: intoarcerea lui Dani din tara…m-am bucurat cand l-am vazut iesind din aeroport marti la amiaza, era echipa incompleta fara el…asteptam vesti de acasa, asteptam sa recunosc scrisul celor iubiti de mine pe plicuri…sa le adulmec scrisorile, sa rad si sa plang citindu-le…si am avut parte si de surprize…una mai placuta decat cealalta…doua aranjamente cu oua…unul portocaliu, celalalt vsiniu…nu a fost nici o confuzie in a stabili care e al Simonei si care al meu…si inca ceva…un gand nerostit, dar “citit” de Adri….si bineinteles, am primit seminte Nutlineeeee…si toate au fost minunate, dar scrisoarea de la mami, dureros de frumoasa…si atat de unica pe cat e si ea…m-a durut dorul de ea…dar stiu ca e aici, cu mine…o simt datorita rugaciunilor ei.
Miercuri am avut intalnirea cu echipa implicata in lucrarea de la biserica…a fost un timp de partasie minunat…insa toata bucuria a fost umbrita de ceea ce citeam pe fata lui Amit…l-am simtit “altfel” de cum m-a salutat la inceput…parea ca nu e deloc prezent intre noi, era nelinistit, trist, indurerat…stiam ca tatal lui e in spital, insa nici acum n-as putea sa spun daca asta a fost motivul starii sale de apasare…duminica (maine) urmeaza sa fie botezat… numai Dumnezeu cunoaste luptele lui interioare…am inceput sa ma rog pentru el in timpul programului, imi venea sa tip ca cineva sa-i intinda o “mana de ajutor”… la sfarsit l-am abordat si l-am intrebat ce se intampla cu el, cum e…mi-a raspuns:”tike”=”bine”…si i-am spus ca nu-l cred deloc ca e tike, si ca ma rog pentru el in mod special…nu a mai spus nimic, l-am vazut lacrimand, dupa care s-a intors pe calcaie… eu am cedat in mine…am iesit afara, in intuneric, si cu tot din mine am strigat …nici nu stiu…catre Dumnezeu sau la Dumnezeu…uram barierele astea culturale femei-barbati, limba asta pe care nu o inteleg, sa-mi tot reprim sentimentele, sa nu pot atinge camadereste pe cel caruia ii vorbesc, sa ma tot intreb oare deja am vorbit prea mult cu adolescentul asta, poate parea ceva suspect daca fac asta sau cealalta?!? etc etc…de rugat ma puteam ruga si de acasa pentru ei…de ce a vrut Dumnezeu sa ma aduca aici, daca si-asa nu pot fi eu, cea care am fost formata de El sa fiu?...inca nu am privirea de ansamblu, cred insa ca El o are…asadar, ma incred in El…si-L rog …asa de mult Il rog, ca intr-o zi sa ma ridice deasupra a tot ca sa vad si eu ce vede El in momentele astea, cand pentru mine orizontul e atat de nedeslusit……..in mine, pentru mine si viitorul meu vad si simt cum ma schimba…simt durerea modelarii…si strang din dinti desi ma dor multe, insa nu vreau sa fug, nici sa alerg de aici, pentru ca stiu ca trebuie sa trec pe aici, si daca ma voi lasa modelata de El totul va fi inspre binele meu final, inspre binele celorlalti, pentru ca voi fi mai asemanatoare Lui…insa nuuu, nu ma multumesc ca Domnul sa aiba doar fiinta mea si a Simonei in vedere…impreuna vrem sa lasam aici tot ce El a pus deja in noi acasa…sa lasam celor de aici un dor de Cer.
M-am simtit asa unita cu Simo cand mi-a spus ca si ea a simtit starea de tristete ce o transmitea Amit, si ca s-a rugat si ea in tot timpul programului. Acasa, am stabilit impreuna Da.ni, Ioana si Simo sa mergem cat de curand sa-l vizitam pe tatal lui Amit, la spital
Vinerea aceasta a mers Ioana la children club, Simo era cu Dani la scoala privata, asadar am ramas acasa cu Alisha…e o adevarata minune Alisha noastra…un copil atat de incantator…o fetita binecuvantata pentru a fi o binecuvantare…m-am bucurat in prezenta ei de linistea si vioiciunea molipsitoare…puteam sa o pup si sa o strang in brate fara nici o baiera, sa-i vorbesc cu convingerea ca intelege ce-i spun, sa fiu eu insami necenzurata
Dupa-masa, impreuna cu Dani, Simo, Matthew si Amit ne-am pornit inspre spital…sa-l vizitam pe tatal lui Amit, care era internat de ma bine de o saptamana…spitalul se gasea la un alt capat al Patnei…departe de zona in care avem noi activitatile…incredibil, si Amit se “aventura” tot pentru prima data in zona aceasta…nici macar nu ajunsese pana acum sa-l viziteze pe tatal sau la spital…spitalul!!! Sincer, mi-am coborat asteptarile cat de jos, insa chiar si asa…am ramas socata…socata de tot uratul, haosul, lipsa de umanitate din jur…incredibil, cand am intrat in salon. Desi pare crunt ce spun…am asemanat oamenii aceia bolnavi cu gandacii…erau insirati pe paturile acelea de fier, pe jos intre paturi…slabi, schimonositi, jegosi, fara nici un licar in privire…pe langa toata durerea, mizeria din jur, pe langa lipsa dotarilor minime strict necesare unui spital…salonul pe care tocmai il strabateam era in plina renovare…cativa muncitori suspendati efectiv razaleau peretii peste trupurile bolnavilor…mie una, mi-a fost greu sa suport praful d’apai celor bolnavi…femei, barbati, adolescenti…unii in soc, altii ceva mai intremati, cat sa se ridice in capul oaselor sa se ”infrupte” din nelipsitul orez…o asistenta ajutata chiar de cel bolnav se straduia sa monteze o perfuzie…care la randul ei era agatata, atarna de geam…in filme de gen “Pearl Harbour” am mai vazut saloane de spital aratand sub orice critica, insa ca si acesta din fata ochilor nu mi-a fost dat sa vad pana acum…ma intrebam oare aici cat dureaza pana observa cineva ca X din patul Y a decedat…am suspinat in mine si continuu ii vorbeam lui Dumnezeu, si-L intrebam cum e posibil sa existe asa ceva in secolul 21, cum poate sa priveasca zilnic la atata durere…si mi-a venit in minte versetul acela din Matei ca si perii din cap ne sunt numarati…si chiar daca nu vedeam nimic din frumusetea lui Dumnezeu in tot ce mi se desfasura inaintea ochilor, am gasit dintr-o data liniste in fata neputintei mele de a schimba ceva acolo, practic…stiam ca totusi Dumnezeu e in control, si in Suveranitea Lui stie El ce face, ce si cat ingaduie si mai ales, pentru ce ingaduie…
Intr-un asemenea loc, intr-un pat din salonul descris mai sus, l-am gasit pe tatal lui Amit…alaturi ii stateau sotia si fiica…nu am inteles prea multe detalii vis-à-vis de starea sanatatii lui, doar ca are probleme cu circulatia sangelui…venele ii sunt infundate, si ca are nevoie de transfuzie…dupa care, in timp ce studiam tabloul grotesc din jur, am inceput sa ma simt tot mai inabusita de cei care se strangeau in jurul nostru ca si la spectacol…albi in spital vizitand un negru sarac si sarman…sa fie chiar asa de interesant asta pentru ei?!? In mine asa deranjata am fost, ca efectiv imi venea sa-i repezesc ca sa se imprastie…macar aici sa se abtina de la a fi gura-casca, sa aiba atata delicatete si respect pentru bolnavul din pat sa-si tina in frau curizotatea…pe strada nu mai sunt deranjata de holbarea lor, insa aici…chiar si aici?!? Bineinteles ca n-am obtinut feedbackul dorit
Am incercat sa cautam medicul, insa dupa cum n-am reusit sa-i dam de urma, as fi spus ca nici macar nu exista …intr-un final, a ramas ca Dani va plati pe cineva sa doneze sange pentru tatal lui Amit (aici se pot gasi asemenea voluntari bucurosi)…sa speram ca-i va fi suficient atat pentru a se repune pe picioare…ne-am rugat pentru el fiecare in gand…si cutremurate in noi, am plecat…ce har…sa poti pleca dintr-un asemenea loc…insa cati altii au ramas …oh, Doamne, cati altii au ramas si cati altii vor mai ajunge acolo.
Ulterior, am aflat ca spitalul acela e de stat, si in India orice tine de stat e foarte, foarte bine platit…si ca in spitalul respectiv lucreaza cei mai buni medici din Patna, cei mai capabili…o fac pentru bani…insa, daca doresti sa beneficiezi de conditii caaaaat de caaat mai umane poti sa dai de ei la cabinetele private, contra unei sume frumusele de bani…cum sa fi un intelectual, mai cu seama medic si sa te complaci intr-o asemenea stare?!?...si din cate ne-a povestit Ioana, aici nu e cel mai rau…spitalul pentru copii e si mai jalnic si inuman de atat…nici nu incerc sa-mi imaginez cum poate arata…sunt complet depasita …
Seara, a trebuit sa ma rog chircita fiind in pat sa pot adormi ca de afara se auzea o muzica asa de galagioasa si lipsita de armonie…se sarbatorea ziua de nastere a unui zeu…Doamne, cata intunecime in mintile acestor oameni, oameni exact ca si mine…cata orbecaire…toata mizeria, ingustimea tot raul de aici isi are radacina si e incurajat de teoriile astea hinduse…mult spus teorii, nu sunt decat niste povesti si totusi au atata putere de subjugare a mintilor...cat de ridicol poate deveni satan…si totusi stapaneste inca aici…insa nu pentru totdeauna si la nesfarsit…cand merg pe strada adesea ingan melodia cantata de Alin Timofte…”Il vad pe El”…si privesc in perspectiva…si-L vad pe El…”Il vad pe El, pe Domnul meu,/Inaltat in inchinarea ce I-o da poporul Sau”.
Sambata…datorita faptului ca in biserica se lucra pentru zidirea bazinului pentru Amit nu am reusit sa avem intalnirea cu copilasii, insa dupa-masa ne-am intalnit totusi cu tinerii. In afara de noi (Dani, Simona, eu, Amit, Mathhew&Mary – care suntem in echipa de lucrare) mai veneau cate 3-4- tineri, insa acum sambata am avut parte de o surpriza atat de placuta…au fost cam cu zece tineri mai multi decat de obicei + surorile si fratele lui Mary care sunt veniti in vizita la ea. Aasadar, am ramas inca o data uimita de cum Dumnezeu lucreaza…eram aproximativ douazeci de tineri…ce mare era acum cercul in care ne-am aranjat scaunele…vreo 5 dintre ei erau pentru prima data…colegi de clasa cu Chandan…Desi nu am putut sa avem un timp petrecut in Cuvant datorita muncitorilor care lucrau la bazin, totusi L-am simtit pe Dumnezeu prezent printre noi prin jocul care l-am jucat, prin cantarea pe care i-am invatat cu Simo, printre zambete, tot. Vikash, tanarul de care Simo a spus cateva cuvinte data trecuta e nelipsit de la intalniri si atat de animat…impreuna cu Simo il urmarim adesea cu privirea si ne minunam de cat de special e, cum gesticuleaza, coordoneaza, e atat de plin de viata acum, are asa de mult potential…insa, incerc sa nu-i scap nici pe ceilalti din vedere…mi-e drag si Omesh, pe care am reusit sa-l cunosc mai bine cu ajutorul unui joc de autocunoastere…ce vise indraznete au majoritatea din ei…din punctul nostru de vedere, privind la ei, le vedem aproape imposibil de realizat (Omesh, care e atat de simplut in tot isi doreste sa ajunga in fortele aeriene indiene, altul comandant in armata indiana etc)…ma intreb, ce vise are Dumnezeu cu ei…care e scopul Lui pentru vietile lor, concret si practic…ne rugam pentru ei si ne facem disponibili, in rest Domnul nostru sa lucreze…personal, nu mai vreau sa spun nici ca prin mine, nici cum, nici cand…ca nu cumva sa ma trezesc ca in spatele rugaciunilor bine intentionate sa cer cumva ceva “pentru mine” de fapt…ma rezum la atat: “sunt aici, la dispozitia ta”…”faca-se voia Ta”…ce curios, aici am inceput sa-mi schimb si modul de a ma ruga, de a privi la anumite lucruri, persoane cu o abordare total diferita, de a tacea mai mult, de a astepta mangaiere, acceptare si incurajare nu de la oameni, ci de la insusi Dumnezeu…si curios, in cele mai grele momente doar El imi ajunge.
Tacerea inseamna blandete
• Cand nu raspunzi la ofense
• Cand nu iti reclami drepturile
• Cand ii lasi lui Dumnezeu apararea onoarei tale…

Tacerea inseamna milostivire
• Cand nu dezvalui greselile fratilor
• Cand ierti fara sa te mai opresti la trecut
• Cand nu condamni, dar mijlocesti inlauntrul tau pentru altii

Tacerea inseamna rabdare
• Cand suferi fara sa te lamentezi
• Cand nu cauti consolarea oamenilor
• Cand nu intervi, dar astepti ca samanta sa rodeasca incet

Tacerea inseamna umilinta
• Cand taci pentru a-I lasa pe ceilalti sa se evidentieze
• Cand nu afisezi ostentativ darurile lui Dumnezeu
• Cand lasi ca actiunile tale sa fie gresit interpretate, cand lasi altora gloria faptelor

Tacerea inseamna credinta
• Cand taci pentru ca El este acela care lucreaza in tine, cand renunti la sunet, la vocile lumii pentru a ramane in prezenta Sa
• Cand nu cauti intelegere, dar iti este suficient ca El te cunoaste…

Tacerea inseamna adoratie
…cand imbratisezi crucea fara sa intrebi “de ce”…
Pretuiti tacerea!