MARŢI, 3 FEBRUARIE 2009

Dimineaţa, aceeaşi cafea caldă datorită aceleaşi Simone calde şi dragi...pe urmă timpul petrecut cu Tata, la vorbă...El cu mine şi eu cu El...am citit din 2 Corinteni şi mi s-au conturat mai puternic în minte 2 vs: 2 Cor 2:14 „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă în carul lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui”...MULŢUMIRI anticipate chiar, prin credinţa în Dumnezeu, care TOTDEAUNA ne pune la dispoziţie BIRUINŢA, nu prin capacitatea noastră de a fi nişte campioni, ci prin HRISTOS, şi răspândeşte prin noi, Andreea, Simo, Dani, Ioana...mireasma cunoştinţei lui Dumnezeu, viziunea înmiresmată, dulce, aducătoare de speranţă şi lumină a viziunii Lui asupra vieţii, morţii etc, în ORICE LOC, chiar şi aici în India înrădăcinată în hinduism.

Cel de-al doilea verset aupra căruia m-am oprit a e vs. 17 „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi, ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu în Hristos”. Cum pot strica Cuvântul lui Dumnezeu? Răspunsul l-am găsit în trimiterile vers, însă cel mai clar am înţeles în 2 Petru 2:3. Pentru a nu strica Cuvântul, vorbirea mea trebuie să fie sinceră, să-mi aştern inima curată, ;i chiar de mă adresez oamenilor să o fac ca şi când l-aş avea pe Dumnezeu singur înaintea mea, cu responsabilitate şi atenţie.

Astăzi am fost pentru prima dată la şcolile de alfabetizare...sunt în număr de 3, clădirile sunt pe aceeaşi stradă, nu foarte departe de şcoala privată...nu-mi va fi teamă să mă deplasez singură de la şcoala privată, deşi prima dată când am văzut strada mărginită de nişte cutii, din care ies oameni, copii, animale.... haosul şi mizeria de nedescris din jur, mi-am spus că pe aici singură nu voi pune piciorul...Dumnezeu m-a întărit, şi dacă va fi nevoie chiar de mâine am să mă avânt cu Domnul meu drag pe acolo...şcoala de alfabetizare...hmm, de fapt câte o cămăruţă în cele 3 clădiri, ticsită de copiii murdari, neîngrijiţi, dar dacă vrei să te avânţi să priveşti până în spatele mizeriei, descoperi mult mai mult...sentimente, nevoie de dragoste şi atenţie, suflete goale, sortite pieirii...vreau să cred că prin disponibilitatea mea de a mă afla printre ei în această perioadă Dumnezeu mai vrea să le dea o şansă...să mă folosească ca pe o tânără aducătoare de veşti bune. M-aş pierde prin timp privindu-i şi întrebându-mă cu ce ochi îi vede Dumnezeu? Vrea să le dea o şansă?!?...privindu-i încerc să cred împotriva oricărei nădejdi...totuşi descopăr că se poate lucra cu ei...e nevoie de multă hotărâre şi claritate în expunerea cerinţelor şi informaţiei pe care vreau să o transmit...La prima dintre şcolile de alfabetizare de care voi fi repsonsabilă, cea din casa lui Santos ( 2 ore între 8-10), am găsit 30 şi ceva de copiii, stând pe jos, cu tăbliţe în faţă şi câte un caieţel...aici voi lucra cu Amit, un tânăr de 18 ani, cel care se va boteza în curând şi cu Tinku. Amit pare destul de visător, dar e conştiincios, pe când Tinku îmi place cum li se adresează, are potenţial în el, dar e nedisciplinat, întârzie la cursuri, uneori nu vine să predea deloc...va trebui să mă rog şi să caut o soluţie prin care să-l disciplinez, să-l ţin în frâu. Simo şi-a amintit de un cântecel scurt şi simplu în limba engleză, şi împreună am reuşit să-i învăţăm...îmi place că primeşti mereu un feedback de la copilaşi şi ăsta e un semn bun, colaborează. La cea de-a doua şcoală de alfabetizare (de la 10-12) voi lucra tot cu Tinku şi cu Gita Devi, se citeşte Ghita. Ea pare o femeie foarte blândă, dar Dani mi-a spus că e şi foarte hotărâtă...bună combinaţie...păcat ca are aşa slabe cunoştinţe de limba engleză, mi-ar fi plăcut să fiu mai liberă în comunicarea cu ea. La cea de-a treia şcoală (cu ore de la 15-17) în casa lui Renu voi lucra cu Maria, soţia lui Matthew şi cu Renu...niciuna nu ştie engleza foarte bine...ne va da Domnul o soluţie şi o înţelegere că să ne putem înţelege eficient pentru binele copiilor, şi de ce nu, şi al nostru, ca şi femei...mi-ar plăcea să ne împrietenim, să ajung să vorbesc deschis cu ele. Un miros greu e în încăperile astea, stomăcelul cred că le lucrează prea bine, bine că le lucrează, cu siguranţă mă voi obişnui...deja avem cu Simo câteva idei pe care dorim să le împlementăm, Dani şi Ioana au fost încântaţi de ele, sper să reuşim să disciplinăm şi profesorii să nu mai lucreze aşa superficial şi haotic cu ei...Domnul să ne dea înţelepciunea necesară şi consecvenţă în tot ce vom face.

Seara am mers cu Simo şi Dani la o întâlnire de evanghelizare, în casa lui Renu...atâta de rău îmi pare că nu înţeleg hindi...ei cântă, iar eu inventez cuvinte cu mesaj creştin şi le pronunţ pe linia lor melodică, şi nu mă las, mă închin şi eu prin cântare odată cu ei, iar în rugăciune...acolo mă simt ca şi acasă, în Micălaca...se roagă în comun, şi e aşa fain, că pot să-i vorbesc D-lui în limba mea....închid ochii şi uit efectiv de locul în care mă aflu..rămânem doar noi doi în cocina aia, dar atunci nimic nu mai contează...sunt fericită, iubită şi întărită. Nu am fost mulţi la întâlnirea aceasta, dar m-am simţit aşa ridicată în Domnul, în ciuda oboselii pe care am simţit-o. Mi-ar fi plăcut să pot vorbi la sfârşit mai mult cu cele 3 femei prezente, dar nu ştiau engleza...o fetiţă care o mai rupea în engleză m-a ajutat puţin cu tradusul, lucruri pur generale şi vagi. Mi-e aşa greu să le înţeleg şi să le reţin numele de numa’. Până nu am ajuns în India mă gândeam că toţi indienii ştiu engleză, dar nici pomeneală, mai ales cei din casta inferioară, „nimenii societăţii” nu vorbesc o boabă...offf, asta mă doare, că aşa aş vrea să mă pierd in conversaţii cu ei, poate în timp...cine ştie...

În drum spre casă, l-am rugat pe Dani să ne lase pe „stada cu telefonul”, o stradă paralelă cu blocul în care locuim, dar Dani ne-a lăsat la celălalt capăt al străzii şi nici Simo, nici eu habar n-aveam pe ce lume ne aflăm...era întuneric deja, luminile de la maşinile şi otoriştile care treceau haotic pe lângă noi parcă ne ameţeau de cap, cei din jurul nostru se uitau la noi, vorbeau şi râdeau de noi, sau cu noi?!? Apăi cum să nu li se părem „obiecte de studiu” când suntem singurele albe din zonă...de aproape o săptămână de când sunt aici, n-am mai vazut nici un alb, decât pe noi 5. Am vorbit cu pământenii noştri iubiţi, scurt cu fiecare, dar am tresăltat de bucurie şi eu şi Simo...câtă bucurie poate aduce timbrul unei voci calde, iubitoare, suflete care vibrează la fel. Tare dragi îmi sunt!

La cină, am stat la masă mai mult decât de obicei, am povestit cu Dani şi Ioana...a fost aşa fain...Simo a improvizat o prăjitură care nu necesita cuptor...oricum, mâncarea e aşa gustoasă aici...legumele şi fuctele de tot soiul au un gust...iamiiii, nu mă mai satur de ele, multe dintre ele îmi sunt total necunoscute, nu ştiu nici ce denumire au, nici cum se mănâncă....o adevărată aventură culinară.

Apartamentul în care locuim e aşa frumos, curat şi îngrijit...avem condiţii foarte bune....chiar astăzi îi spuneam Ioanei că Domnul ne-a dat apartamentul ăsta aşa frumos nu atât ca şi adăpost pentru trup, cât pentru mintea noastră, pentru psihic....e o altă lume complet diferită de cea afară, prin liniştea, ordinea, curăţenia şi pacea care domneşte îndărătul uşilor. Merg să mă pregătesc pentru timpul de părtăşia cu toată familia. Merg să mă odihnesc în Dumnezeu.

LUNI, 2 MARTIE 2009

Mi-e drag deja să mă trezesc, se crează o mică rutină drăguţă...Simo se roagă deja, iar eu am la cap cafeaua gata pregătită şi caldă...sper să nu ajung o răsfăţată...mi-e dragă cafeaua pentru că deşi nu am nici cea mai mică pretenţie să mă trezesc cu ea gata pregătită, e felul lui Simo de a-mi arăta că mă iubeşte, ştiu că o face cu drag de mine, şi eu din drag, poftă şi nevoie o beau până la ultimul strop. ...vreau să-mi pun capul la bătaie să o răsfăţ şi eu cu ceva...cred că s-ar bucura dacă aş lăsa-o să scrie ea pe laptop în timpul zilei, cînd avem liber, şi eu să rămân să scriu doar noaptea, după ce ne terminăm activităţile...pot să fac asta şi vreau; vb lui Marius: „Doamne ajută!” Ar fi fost minunat să fi avut două laptopuri, dar bine că Domnul ni l-a dăruit şi pe ăsta, că altfel ar fi fost şi mai aiurea. După timpul devoţional, am mers la şcoala privată...am început deja să reţin numele personalului de acolo: Sheeba (director secundar), Sheila, Leena (una dintre cele mai competente profesoare), Santos (foarte simţit, conştiincios, a fost cu adevărat schimbat de Hristos), Ravi, Shalini (cea cu ochelari), Mangin (femeia de serviciu....e atâta de frumoasă şi are o ţinută atâta de distinsă, că ai impresia că ea e directorul, foarte finuţă) şi Rubi, cea de-a doua femeie de serviciu. Personalul e creştin şi catolic, dar nu în sensul strict al cuvântului...Dani ne spunea că creştinii indieni afirmă că minciuna curge prin venele lor, că nu se pot abţine de la minciună şi înşelătorie, dar sunt şi oameni schimbaţi fundamental de Dumnezeu, e drept că procesul acesta e foarte lent şi diferit, dar aduce rod şi rezultate.

Spre dupa-masă, Dani ne-a dus „pi centru” ...e un pic altfel zona asta, clădirile mai impunătoare, dar peste tot domneşte aceeaşi mizerie şi haos de nedescris...traficul de aici e infernal de-a dreptul, mă tot uit după ce trecem cu maşina, că am impresia că oamenii sunt striviţi lângă mine...îl admir pe Dani pentru sângele rece cu care şofează. Ioana, deşi adoră să şofeze, în ţară de abia apucă să se urce la volanul maşinii, aici nici nu se gândeşte să puna mâna pe volan, şi nici măcar să stea în faţă în stânga şoferului, da, în stânga pentru că aici volanul e pe dreapta, întocmai ca şi la britanici. Nu mă adâncesc în detalii despre ce am văzut efectiv în centru, citind rândurile Simonei din jurnalul de astăzi, a surprins totul foarte cuprinzător....chiar m-am amuzat, că am aflat informaţii suplimentare din rândurile ei, deşi eram în aceeaşi maşină cu Simona când Dani ne povestea ce-s cu clădirile din jur...e aşa o gălăgie şi cum am şi eu deficienţa de auz, clar că îmi scapă anumite informaţii...mă şi rog pentru asta, ca Domnul să-mi dea un supliment de putere de concentrare, şi să mă ajute să înţeleg tot ce am nevoie pentru munca şi activităţile de aici, în rest mai aflu şi eu din paginile din jurnalul Simonei.

Extras din jurnalul Simonei: „….abia aşteptam sa vad si alta parte a ceea ce inseamna un mare oras indian…decat galagia si aglomearea mizerabila din partea inferioara in care traim acum…am ramas insa si ami socata pe drum spre centru…pt ca s-a marit aglomearea chiar daca eu credeam altceva….intr-adevar se observa o diferenta vizibila intre cartierul nostru si centrul Patnei…altfel de drumuri , putin mai de calitate, sunt multe cladiri impunatoare, multe magazine…dar conceptul de aglomerare, galagie si mizerie este valabil si acolo doar ca la un alt nivel….mi-a placut foarte tare, un Colegiu catholic, care arata atat de bine pe dinafara…mare, frumoasa si moderna arhitectura…iar ca si o emblema aparea un porumbel..planetele existente si o cruce…a fost chiar impresionant sa vad o cruce expusa intr-un mediu in care 90 % dintre locuitori habar nu au de jertfa Domnului Isus si de semnificatia vitala….am vazut mai multe cladiri dragute..o banca impresionanta…Dani ne-a zis ca e cea mai mare banca poate si din India…Bank of India…era de remarcat din pricina marii ei intinderi ca si teren..chiar e foarte mare fata de ce am vazut pana acum in India…cea mai linistita zona din toata India vazuta de mine pana acum am remarcat-o intr-o zona ..Maidan..numita de ei…ca un stadion…acolo ne-a zis Dani ca au loc sarbatorile lor ….a fost placut sa vad ca au macar un loc unde e cat de cat mai liniste….mi se parea de realizat asemanrea cu High Park of New York..:))….mi-a placut un monument aflat undeva ca intr-o rodonda..ce reprezenta o inchinare unui erou necunoscut..era ingradit si foarte curat …un parculet plin de flori ingrijite si foarte vii ca si culori , imprejmuia mareata si impozanta stauie….mi-a placut mult…pt ca era ceva total diferit de ce am vazut pana acum….am observat si un spital pe acre Dani ni l-a descries ca unul destul de bun si curat…dar…in toate partile, chair daca exista asemenea cladiri..chiar daca merita admirate si scoase in evidenta cu o oarecare masura de calificative…DOMNESTE…mizeria crunta peste tot…maldare de gunoaie si resturi pe marginea drumurilor , pur si simplu aduc o nota de-a dreptul infecta tuturor peisajelor, punand totul, dar absolute totul intr-o umbra negricioasa si fara nici un fel de farmec…

Cel mai amuzant moment de pana cum in iesirile noastre de recunoastere l-a reprezentat un moment al zilei de azi…eram in masina cu Andre, Alisha si Dani…pt ca Dani ne spusese ca trebuie sa mergem pana la un notar..eram chiar entuziasmata in mine sa vad in sfarsit ceva poate,putin mai oficial…in mintea mea, notiunea de notar…atragea dupa sine un loc mai diferit prin insasi natura muncii la un alt nivel…..am avut un soc insa imbinat cu rasete infundate neexprimate din pricina auditorului de indieni super extra mega curiosi …JJ…”biroul notarial “de fapt…era in plina strada….o zona mizerabila la maxim, plina de cantitati constitente de gunoaie, imprejmuiau un loc in care se aflau masute vechi dintr-un lemn de o foarte proasta calitate, pe acre se aflau masini de scris de pe vremea lui Pazvante Chioru”..iar asta e o varianta imbunatatita de redare a adevarului fapticJ…..serios…am ramas de-a dreptul socata sa vad cum isi desfasurau oamenii aceia activiatatea destul de important …pt ca redactau acte pline de importanta…Dani spre exemplu avea nevoie de 4 exemplare de ceva forma de contarct cu o apostila si o stampila ….am ramas atat de socata ca nu ami puteam sa scot o vorba…nu as fi crezut ca voi ajunge sa vad asa ceva…cred ca Evul Mediu era elegant in posibilitati de trai fata de ce e India in momementul si locul in care ma gasesc…la marginea drumului erau niste sate dintr-acelea ca la noi de tigani…adica corturi , de care atarnau oale sparte murdare, copiii goi , negri si foarte jegosi alergand prin fata lor, mormane de resturi de hartie si oameni plini de mizerie cu fete palide, slabe si atat de triste, reduse, fara nici o forma de entuziasm ….”

Seara, trebuia să mergem cu Dani, dar nu a mai avut timp să treacă pe acasă să ne ia...Domnul a făcut lucrul acesta foarte bun, pentru că aşa am mai putut petrece timp, eu şi Simo, doar noi două, să vorbim, să ne rugăm...s-a instalat o răceală, sau o lipsă de comunicare cu care noi nu eram obişnuite...nici vorbă de lipsă de comunicare totală, dar acea unitate în duhul noatru, cicălelile noastre drăgălaşe...am vorbit despre asta, şi am luat hotărârea să petrecem ceva timp şi numai noi două, măcar într-o rugăciune pe zi, probabil că seara după părtăşia comună cu Dani şi Ioana...simţim vital să ne ştim una, chiar şi în diferenţele dintre noi, să povestim, să împărtăşim impresii, opinii, să depănăm amintiri...mai presus de colaboratoare în această lucrare, suntem prietene, prinţese ale aceluiaşi Cer, fiice ale aceluiaşi Dumnezeu...şi nu vrem să pierdem asta cu nici un preţ, şi suntem conştiente că dacă nu vom fi vegheatoare, şi nu vom investi şi depune efort, Satan va încerca să dizolve tocmai această legătură dintre noi...am fost puşi en-garde de absolut toată lumea că aici există un duh de dezbinare, dar cerem biruinţa în Hristos.

Seara a fost atât de frumos la părtăşie, ca de altfel în fiecare seară până acum. Citim câte două capitole, pe urmă discutăm asupra lor şi ne rugăm, şi de fiecare dată Dumnezeu pune ceva nou în mintea şi inima mea...aseară, în mine m-am gîndit la cât de cumplit e să pierzi slava Domnului, aşa cum au făcut-o israeliţii prin capturarea Chivotului Legământului, şi că orice aş pierde în viaţa aceasta, de slava Domnului şi prezenţa Lui nu m-aş putea lipsi nicicând, dorinţa asta e mai presus de orice dorinţă.

DUMINICĂ, 1 MARTIE 2009

Astăzi dimineaţă ne-am trezit şi nu am început activităţile până ce nu am petrecut împreună un timp special de rugăciune pentru ceea ce va urma la adunare. Am încredinţat totul în mâna lui Dumnezeu. Biserica se află într-o clădire micuţă, foarte modestă. Am dat mâna cu toţi (aprox 25-30 persoane+copii). L-am cunoscut pe Amit (18 ani), cel care urmează să ia botezul în curând. Pare un băiat aşa schimbat, sincer si dornic sa guste mai mult din Dumnezeu. Familia Olariu din biserica noastră Micălaca se roagă mult pentru el. Am cunoscut-o şi pe Renu, care a primit botezul în cursul anului trecut, o femeie mărunţică şi atât de slabă, dar cu o privire limpede…e aşa o mare diferenţă între indienii care l-au primit pe Hristos în viaţa lor şi între ceilalţi hinduşi, musulmani . Dumnezeu cu adevărat transformă oamenii, în interior şi exterior totodată. Nu am înţeles nici un cuvânt de la timpul de laudă şi închinare, dar în mod tainic l-am simţit pe Hristos lângă mine, în mine. Aşa m-am bucurat în rugăciune, ca şi când aş fi fost în biserica noastră din Micălaca. Am simţit atât de puternic atingerea Domnului şi o bucurie atât de mare mi-a inundat sufletul. Am fost aşa de întărită să văd că Domnul meu drag, e acelaşi oriunde…mi-au venit în minte cuvintele psalmistului că de Dumnezeu nu te poţi ascunde, EL E ŞI LA MARGINILE PĂMÂNTULUI, şi aici în India, exact acelaşi ca şi în România. Îi sunt recunoscătoare că deşi adesea gândul meu fuge înspre cei de acasă, familie, prieteni, biserică, fraţi şi surori, totuşi puterea Lui mă susţine şi mai mult decât atât revarsă bucurie şi mângâiere peste întreaga mea fiinţă. M-am simţit atât de acasă în mijlocul adunării, pentru că prezenţa Domnului mi-este familiară, şi în dimineaţa asta L-am simţit pe El în adunare. Lauda şi închinarea a fost condusă de Mathew şi Maria, soţ-soţie. Matthew a fost şi traducătorul lui Dani şi al nostru, ei s-au născut în familii creştine, mi se par oameni dedicaţi şi sinceri. După timpul de închinare a fost un moment în care cine a dorit şi a îndrăznit s-a ridicat în picioare împărtăşind bisericii un motiv sau mai multe de mulţumire din săptămâna care a trecut. La un moment dat s-a ridicat un bărbat tânăr şi mai îngrijit decât ceilalţi şi a rugat ca biserica să se roage pentru el că e dependent de multe vicii, printre care e şi consumul substanţial de droguri. Dani urmează să se întălnească săptămâna asta cu el. Domnul să-l inspire!

După masă, am sunat acasă pentru prima dată. Am vorbit cu mami, nu am putut închega o conversaţie foarte lungă, doar am asigurat-o că sunt bine, foarte bine chiar. I-am simţit căldura din glas, şi am avut încă o dată confirmarea, că mama tot mamă rămâne, indiferent cât timp nu-şi mai vede copilul, dragostea ei nu scade odată cu distanţa...mă rog zilnic pentru ea, ca Domnul să o întărească în tot acest timp, cu o inimă liniştită şi încrezătoare în puterea Lui.

Seara am petrecut mai mult timp în rugăciune împreună. Mă simt atât de înălţată şi întărită în Dumnezeu în momentele de rugăciune şi citire a Scripturii. Am zăbovit asupa psajaului din Ioan 15: “Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă”…cum putem rămâne în El şi El în noi? Vs 7 ne dă răspunsul: parafrazez: Dumnezeu rămâne în noi prin Cuvântul Său, noi rămânem în El prin intermediul rugăciunii. Am hotărât că mai presus de orice facem, contează ce suntem noi, să rămânem în El, ne-am rugat în direcţia aceasta, pe urmă am mijlocit pentru disponibilitatea noastră de a sta în voia Domnului, în mod specific, ne-am rugat unii pentru alţii, şi nu ştiu exact cât timp am petrecut în rugăciune şi cântare, dar cred că am depăşit două ore, şi nu mi se părea prea mult.

SÂMBĂTĂ, 28 FEBRUARIE 2009 (a doua zi în India)

Am avut parte de o zi plină, plină de necunoscut, de lucruri noi şi de bucurii şi comori din Dumnezeu. De dimineaţă, ne-am trezit pe la ora 7,00 şi timp de un ceas am avut fiecare parte un timp devoţional cu Dumnezeu. M-am trezit destul de surescitată şi, de ce să nu recunosc cu un pic de groază, simţindu-mă atât de depăşită după ziua de ieri. Totuşi, Dumnezeu în bunătatea Lui mi-a ridicat moralul şi mi-a dat putere prin Cuvântul Său din Isaia 45:2-25. Şi am prins putere şi curaj pentru o nouă zi, reamintindu-mi faptul că nu sunt aici pentru ceea ce sunt eu, depăşită sau nu de situaţii, ci sunt aici pentru că aşa a vrut El, pentru că El are un scop pentru viaţa mea şi lucrarea de aici…nu ştiu multe detalii despre acest scop aici şi acum, dar cum m-am încrezut în El în domeniul financiar, aleg să mă încred în El şi în ce priveste toată munca şi activitatea de aici. Slavă Domnului! Simt aşa o putere peste fiinţa mea, un dar al credinţei, cum n-am mai simţit vreodată, totul e invizibil pentru mine acum, ca nu am pe ce să-mi bazez încrederea decât pe promisiunile lui Dumnezeu, dar cred…ajută Doamne necredinţei mele (rugăciunea mea preferată)…ciudat, sunt destul de tăcută faţă de cum sunt eu de obicei, dar mă simt aşa bine tăcând şi observând, si rugându-mă…sper să nu fiu greşit înţeleasă de Simo, sau Dani şi Ioana, nu e lipsă de interes, dar simt că atunci cînd tac am mai mult timp să îmi îndrept gândul înspre Dumnezeu, să lupt împotriva vreunui gând de necredinţă, sau orice altceva de genul ăsta, şi nu vreau să vorbesc sau să verbalizez lucruri de care nu sunt convinsă sau nesigură, să mă autosugestionez, ci vreau sa-L văd pe D-zeu singur-singurel cum mă modelează şi mă prelucrează, bineînţeles cu consimţământul meu, dar nu vreau sa forţez nota nici în cel mai mic detaliu.

După micul dejun (fulgi+lapte, yami…nici nu ne gandeam că vom fi răsfaţate de Domnul cu un asemenea meniu occidental) am plecat împreună cu Dani la şcoala privată. Pe drum am fost izbită de modul primar şi inuman în care pot să trăiască aceşti oameni…nu vreau să mă adâncesc prea mult în descrieri, pozele vorbesc de la sine, şi din fericire sau nefericire nu am putut imortaliza decât bucăţele din realitatea atât de grea şi sinistră a acestor oameni. Şcoala privată este un loc drăguţ în care ordinea şi disciplina mi-au oferit un respiro sufletesc. Împreună cu Simo nu am reuşit decît să prindem crâmpei din viitoarea noastră activitate din şcoală, însă e şi ăsta un început. Personalul e cald şi primitor cu noi, însă deşi le răspundem în acelaşi fel, cel puţin eu, în interiorul meu sunt destul de rezervată…Sheila, una dintre învăţătoare, mi s-a părut că are o şmecherie, o chestie uşor ciudată, care mă face să fiu en-garde în ce priveşte relaţionarea cu ea. Menţionez că n-am nici un motiv concret să fac afirmaţia asta, e doar un feeling de-al meu…sunt curioasă să văd dacă se va adeveri sau nu, dacă sentimentul ăsta e pus în mine de D-zeu sau e doar o prejudecată de-a mea.

După timpul petrecut la şcoala privată, ne-am adâncit şi mai tare în mahala şi am făcut un scurt popas la una dintre şcolile de stat, şcoala unde studiază iubitul meu Sankar. O privelişte atât de tristă, o şcoală atât de sumbră, grotească de-a dreptul…Sankar a fost chemat în faţa noastră preţ de 1 minut…înăuntrul meu am fost atât de răscolită, îndurerată, n-am putut să manifest nici un gest de tandreţe şi dragoste faţă de el. E un băieţel de-a dreptul frumos, însă în ochii lui am citit o mare tristeţe (nu sunt melodramatică).Cum să nu fi trist, când trăieşti într-un asemenea mediu fără Isus în inimă. Din fericire, prima noastră întâlnire nu a durat mult, nu i-am spus mai nimic, decât numele meu şi i-am zâmbit. Oricum, nu eram pregatită suficient de tare, am realizat asta din faptul că mi-a fost atât de greu să mă abţin să nu plâng, şi să-l iau în braţe.

La amiază, am venit acasă de am prânzit iar înspre după-masă am mers la Şcoala Duminicală…copilaşii sunt formidabili, îi văd ca pe un lut care încă mai poate fi modelat…am asistat mai mult, ne-am prezentat si am “dansat” oleacă cu Simona încercînd să ţinem pasul cu modul lor de manifestare. Cântecele sunt cu semne ca şi la copilaşii noştri. În timpul petrecut aici, în mine am simţit un entuziasm mai puternic decât în celalalte locuri de peste zi…deocamdată inexplicabil.

Întorşi acasă, am coborât un pic cu Ioana şi Alyssa în faţa blocului, şi am poposit în curtea unei familii hinduse din casta superioară. Au fost tare prietenoşi şi deschişi faţă de noi. Mi-a fost atât de ciudat să vină servitorul să ne servească şi să se pună astfel la dispoziţia noastră, că mă controlam de-a dreptul să nu-i zâmbesc sau să încerc să-l ajut, să merg în întâmpinarea lui…însă, am facut-o, am urmărit reacţiile Ioanei, şi am copiat-o întocmai. Am servit un ceai negru indian cu lapte şi zahăr..mi-a plăcut gustul.

Seara, am făcut o vizită mai oficială ca să spun aşa, unui om important, şef de poliţie şi cu mare vază în Patna, familie baptistă. Aici, în ciuda primirii oficiale, ei au fost tare prietenoşi şi atenţi cu noi, am servit un ceai şi o prajitură gustoasă, iar pe urmă am intrat în vorbă cu fiica lor de 26 de ani, inginer de profesie, o fată mărunţică şi simpatică. Ea mi-a arătat toate acareturile, i-am spus că-mi plac animalele, mai ales câinii, neştiind că e şi animalul ei preferat, mai târziu am aflat. A fost drăguţă faţă de mine. La un moment dat, ne-am simţit stingherite cu Simo, pentru că ei mai discutau în hindi cu Dani şi Ioana, mi-era aşa de ciudat că râdeau aşa de zgomotos, parcă din orice, sau cel puţin mie aşa mi se părea. Am observat că cei din casta superioară preferă să poarte haine europene, nu copiază stilul european 100%, dar au multe piese de vestimentaţie europene. Am înţeles că ei au acest drept şi că hainele noastre aici sunt scumpe, un lux. Pe drum m-am gândit cu aşa tristeţe la ei, Ioana a spus că de abia după 2 ani de prietenie cu ei au îndrăznit să-i invite la masă, iar ei pe cât au fost de încântaţi, pe atât au fost de şocaţi de invitaţia simplă a Ioanei şi a lui Dani, pentru că au mărturisit, că nimeni nu i-a chemat la masă undeva doar ca să petreacă timp cu ei, ca şi oameni, ci doar dacă aveau vreun interes, dacă necesita vreo intervenţie din partea lui.

Seara, pe la ora 22,00 am petrecut un timp de părtăşie toţi împreună, facem asta în fiecare seară, de data asta ne-am lungit însă până către miezul nopţii, însă a fost minunat. După ce am citit pasajul din Rut 4 si 1 Samuel 1, am discutat şi Dumnzeu ne-a vorbit fiecăruia în parte. Pe urmă Dani a început să ne povestească secvenţe din mărturia lui, şi deşi eram obosită, m-am simţit înviorată în duhul meu. (Ana, femeie care mocnea de pasiune pentru D-zeu, trăia intens în interiorul ei – m-am regăsit aici, afară dau prea putin din trăirile mele, nu mă simt încă ok, decât atunci când sunt doar eu cu Domnul meu drag, singuri-singurei; s-a rugat specific – copil de parte barbatească, s-a ţinut de promisiune, a plătit preţul binecuvântării fără să cârtească sau să dea înapoi – despărţirea de Samuel, ducerea lui la Templu, a fost gata să dea mai departe ce-a primit de la Dumnzeu, nu să păstreze ce a primit. Oare ce s-ar fi intamplat cu Samuel dacă Ana nu l-ar fi dedicat Domnului aşa cum promisese? Ea a dat Domnului un copilaş nepriceput din care Dumnezeu a făcut un mare prooroc şi conducător peste Israel. Gândul cel mai puternic care a prins contur în mine: nu conteaza cine sunt, ce ştiu sau ce am, ci ceea ce contează e disponibilitatea mea de a mă pune cu totul la dispoziţia lui Dumnezeu, să fiu gata să dau mai departe ceea ce am primit de la El, să fiu gata să risc chiar să şi greşesc, dar să mă avânt cu El spre ceea ce El aduce înspre mine. Către sfârşitul discuţiei, am deviat puţin înspre subiectul dezbinărilor din partea asta de Indie, dezbinare între lucrători, familii, prieteni etc. Şi s-a născut în mine o nouă rugăciune, ca atunci când vor exista situaţii conflictuale, Dumnezeu să îmi dea o inimă cu adevărat smerită ca atunci când eu greşesc să fiu gata să îmi recunosc greşeala iar atunci când mi se va greşi să am o inimă suficient de iertătoare şi iubitoare, care să nu accepte în vreun ungher al ei, vreun sentiment de amărăciune, sau ranchiună faţă de nici unul dintre oamenii pe care Dumnzeu i-a pus în preajma mea.

Şi în ce priveşte oamenii, adesea mi-a zburat gândul la cei atât de dragi şi atât de departe de noi acum. Deocamdată, mi-e dureros de greu să vorbesc despre ei, simt un dor acut după compania lor. Astăzi am aflat că laptopul nostru nu are wireless, deci nu dispunem de net, decât ocazional şi pentru timp foarte limitat, însă sunt convinsă că lui Dumnzeu nu i-a scăpat detaliul acesta, ci a îngăduit ca lucrurile să stea aşa pentru binele meu şi al Simonei, nu punem la îndoială atenţia cu care D-zeu gestionează fiecare situaţie. Aşadar, văzând că comunicarea va fi mult redusă, neaşteptat de noi, am făcut un pact între mine şi Dumnezeu, mă voi ruga mai mult pentru cei de acasă, ori de cate ori îmi va fi dor de ei şi mă voi gândi cât de mult îmi doresc să petrec timp vorbind cu ei, am să mă rog, iar D-zeu să se ocupe să direcţioneze sentimentele mele de dragoste faţă de ei realizând o unitate în duhul…omeneşte nu e posibil, căci ochii care nu se văd se uită, dar ce nu poate face Dumnezeul meu?!? :-)

Astăzi, cât a fost ziua de lungă, am umblat în straie indiene…woow, cat de lejere şi comode sunt, si atât de elegante…îmi plac foarte mult. Am fost astăzi şi cu otorişca (un fel de cărucior pe 3 roţi)…interesantă experienţă, te aduce mai mult în lumea lor, păşind atât de aproape de ei. Înca e iarna, dar aerul e deja destul de înecăcios, si cald, seara e puţin răcoare, dar se poate sta în tricou…oare cum va fi peste o luna-două când vara îşi va intra în drepturi?

Până să aflu, mai trebuie să şi dorm că mâine la 7 fără zece sunt in picioare. Te iubesc, Domnul meu!

VINERI, 27 FEBRUARIE 2009

(primele ore de la sosirea noastră în India, aeroportul domestic-intern, sala de aşteptare)

De câteva ore am decolat în Delhi...altă lume, complet alţi oameni, deocamdată aceeaşi eu...Prima impresie...hmm, sunt şocată de privirea rece, de-a dreptul sălbatică a localnicilor, să zâmbesc şi să nu mi se răspundă zâmbetului decât cu o privire rece, vicleană...Aeroportul internaţional Indira Ghandi din Delhi...funcţionari vârstnici, reci, zeci de priviri iscoditoare îndreptate înspre noi, două fete albe, singure, simple...doua micalacence. Când am ieşit din incinta privată a aeroportului, preţ de câteva secunde mi-a îngheţat sângele în vene, zeci, sute de priviri viclene îndreptate asupra noastră...cu toate astea, m-am simţit deasupra fricii, ştiam că Dumnezeu e în control şi o aveam pe Simo alături, o controlată de Dumnezeu. Mi s-a derulat în minte tot pasajul Isaia 51:9, 10 şi 16 pe care l-am primit ca şi promisiune direct de la Domnul în prima zi de post - ceream D-lui o întărire împotriva temerilor mele. Imediat am primit aşa o linişte şi o încredinţare că Domnul nostru drag, Răscumpărătorul nostru şi Susţinătorul nostru e cu mine, cu noi şi în noi.

Mă încearcă sentimente complexe: mă simt asa fericită aici şi sunt recunoscătoare că Domnul m-a unit cu Simo mai tare în această perioadă; privind la lipsa de educaţie a celor care mă înconjoară mă simt atât de mulţumitoare că sunt româncă, aici mă mândresc chiar si cu Ceauşescu :).

Din aeroportul internaţional am luat un autobuz care făcea transferal către aeroportul domestic- intern, unde mă aflu acum. Avem vreo 5 ore de aşteptat până la următorul zbor spre Patna - destinaţia noastră, direct la Dani şi Ioana în braţe. Aeroportul ăsta îmi inspiră mai multă linişte şi siguranţă…nu e chiar atât de aglomerat. Deşi sunt tare obosită, peste fiinţa mea toată domneşte aşa o linişte şi pace, dintr-aia de dincolo de mine…aerul pe care-l respir are un iz ciudat, nu tocmai plăcut, şi se face din ce în ce mai cald.

Ooo, ce privelişte încântătoare…şi-a făcut apariţia o indiancă în straie portocalii…hmm, ciudat, puţine apariţii feminine prin aeroport…în faţa mea câţiva călugări tibetani…ce le-aş face o poză, dar mi-e teamă să nu le par exagerată şi să fie deranjaţi de îndrăzneala mea. În primele 5 minute m-am trezit întrebându-mă: “Doamne, oare îi voi putea înţelege pe toti oamenii aştia, unul mai ciudat decât altul?!? Mă vei ajuta să descopăr frumuseţea din ei, să mă doară până la sânge starea lor…?Rămâne de văzut ce şi cum va lucra Dumnezeu în mine şi prin mine, dar cred ca voi fi mult schimbată înlăuntrul meu în tot acest timp. “Doamne drag, ajută-mă să primesc schimbarea şi să fiu un lut formidabil în mâinile Tale! Mulţumesc!”

Despre zbor: Joia dimineaţa…primul meu zbor cu avionul….yes,yes,yes!!! Aeroportul din Budapesta nu m-a impresionat decât prin curăţenie…ne-au condus la aeroport cei mai iubiţi dintre pământeni: mami, Anita, Adriana, Cosmin, Marius şi Norbi, şoferul nostru minunat. Despărţirea…un moment care încă mai sângerează în mine, nu am reuşit să-mi reprim sentimentele pe de-a întregul, am încercat să mă gândesc la câte în lună şi stele, doar să evit gândul că las în urma mea pe cei mai iubiţi şi cei mai apropiaţi sufletului meu. Pe mami am ocolit-o cu privirea, poate am privit-o, dar n-am vazut-o, n-am vrut să o văd, nu puteam decât să mă concentrez să fiu tare pentru ei, pentru Simona. Totuşi, cu tot autocontrolul, mi-a fost imposibil să-mi stăvilesc lacrimile…aşa ciudat sentiment am avut: o parte din mine sângera, o alta înflorea…straniu sentiment.

Zborul până la Zurich (Elveţia) nu m-a impresionat, avion micuţ, nimic palpitant, nici măcar decolarea. Şi totuşi am fost impresionată de ceva: de scrisorile, de inima aşternută pe hârtie a scumpilor mei prieteni…au avut dreptate când mi-au spus că voi plânge…na, am plans…o recunosc…m-am simţit nevrednică în faţa dragostei ce mi-o poartă.

Când am păşit în aeroportul din Zurich…woow, am fost furată de toată priveliştea grandioasă din jur…o adevărată splendoare mi se desfăşurat în fugă înaintea ochilor, spun în fugă, pentru că trecerea noastră prin aeroportul din Zurich a fost cu adevărat în ritm alert…avionul nostru avusese întârziere…am luat metroul din aeroport, metrou ce ne-a condus până la terminalul la care trebuia să ajungem. Ne-am îmbarcat chiar în ultimul moment, când se făcea ultimul apel, chiar au glumit că doar pe noi ne mai aşteptau, sau să nu fi fost o glumă? Avionul, woow, ca şi în filme, ca şi cel din visele mele…acum realitatea mea. Doamne, Tu chiar te-ai ţinut de cuvânt. După ce m-am făcut comodă în scaun parcă auzeam cum îmi şopteşte Domnul aşa cu drag: “No vezi Andreea?”...aşa L-am simţit cum se bucură şi Domnul de bucuria mea de copil mic care mă încearcă acum. Odată mi-a cerut să renunţ la un vis al meu, de fapt la două în acelaşi timp: să plec în America, iar asta cuprindea şi zborul cu avionul, visul meu de copil…şi totuşi, atunci mi-ai dat încredinţarea că de zburat tot am să zbor…şi ai pus în mine şi alt vis…misiunea, India…cât de minuţios şi atent e planul tău cu privire la viaţa mea…nimic nu-ţi scapă, nici măcar numărul pistruilor mei. Mulţumesc, Tată drag!

Stewardesele extrem de plăcute, expresive şi amabile…mă încânta micul ecran fixat în scaunul de dinaintea mea care îmi arăta cu exactitate traseul zborului, altitudinea, temperatura, viteza şi alte informaţii, şi în timp ce sorbeam priveliştea şi oamenii din privire, gândeam şi vorbeam cu Domnul meu drag, mă puteam desfăta în acordurile unei muzici melodioase auzite în căştile pe care mi le-am pus. Am mîncat ceva mâncare tradiţional indiană…bună, dar puţin prea picantă…inspiram aer la greu să mă răcoresc. Într-un final am adormit…nu ştiu cât, nu foarte mult, dar când m-am trezit şi am văzut harta şi poziţia avionului pe hartă, când am văzut cât de departe de casă suntem, în ciuda celor – 55 de grade Celsius de afară indicate de computer, inima mea s-a topit: am început să plâng, Simo mi s-a alăturat, şi am plâns una pe umărul celeilalte…de abia acum am început să realizez că sunt far away…şi totuşi, nu mă consider slabă, nu a fost plânsul acela sfâşietor, disperat, ci dorul şi conştientizarea că am lăsat în urmă fiinţe dragi iubite şi preaiubite: familie, prieteni, biserică…M-am uitat peste albumul dăruit de prietenii noştri: Anita, Adriana, Cosmin şi Marius, am strâns în pumn lănţişorul primit în dar de la ei…oare chiar au vrut să mă facă să renunţ la imaginea mea de “Iron Woman” de mi-au făcut asemenea cadouri?!? Oh, cât îi preţuiesc şi iubesc şi le iert “cruditatea”.

Orele de zbor au fost cu adevărat o încântare pentru mine, milioanele de luminiţe zărite în noapte din necunoscuta nouă capitală a Indiei ne-au încântat privirea. Pe tot întregul zborului nu am avut nici o senzaţie de rău, de greaţă, deloc-deloc, însă la decolare şi aterizare, am simţit o acută durere în urechi, nu e vorba de urechi înfundate, ci de o durere tăioasă în timpane, probabil datorată şi problemelor mele auditive, dar slavă Domnului nu s-a întâmplat nimic din ce-mi era teamă. M-am simţit tare răsfăţată de iubirea Domnului în tot acest tumult de sentimente, răsfăţată de El şi iubită de Simo....

Şi acum începem... mesaj de la Andreea , viitorilor ei cititori.

Aici nu e vorba de nici o Andreea minunată - Celine mă vede aşa şi ea mereu exagerează... e vorba de un răscumpărător, Isus... şi de o fată (habar nu aveţi cât de simplă). E vorba de El, scumpul meu Isus, Cel care face viaţa mea fermecătoare. Citind, lăsaţi-L pe El să vă captiveze, dar mai mult, trăiţi zilnic ancoraţi în El. Viaţa în El e cel mai dulce suspans, cea mai măreaţă împlinire, cel mai scump dar.
Trăiţi aici şi acum, pentru un atunci şi acolo!
Eu aici, în India, iar voi exact acolo unde vă aflaţi!
Jamasiki!

Ce ce întâmplă aici?

Eu sunt Celine. Aceeaşi Celine care bate câmpii pe aici. În acest spaţiu nu am să bat câmpii deloc, aici doar am să administrez ceva nou. În primul rând este o surpriză... de la mine pentru tine, cum s-ar zice. O surpriză pentru Andreea. Aici vreau să-i spun cât de mult ţin la ea şi cât de mult contează pentru mine. Când o să citească probabil că are să zică: Celine n-a mâncat azi! :)) Aşa e Andreea, trebuie să ai răbdare cu ea, e foarte şoadă şi aruncă pastile parfumate. Are noroc că o iubesc, că altfel vedea ea ce pot face eu cu pastilele ei! :))
Andreea mă încurajază deşi nu ştie... acum, va afla. Persoana ei mă încântă, este de-a dreptul adorabilă, minunată... Gestul ei de a face misiune în India m-a şocat. Am privit la mine: "Celine, culmea eşti! Tu dacă nu ai chef nu te ridici din pat să mergi la şcoală, deschide ochii ăia odată!"
Sigur Andreei nu-i va surăde că, public şi deschis tuturor "tovarăşilor" am să o transform într-o zeiţă, dar cum se zice, până în august nu prea are ce să-mi facă! :))
... ea chiar e minunată, dar nu va recunoaşte niciodată treaba asta. Ceea ce face e minunat.

Am avut acces la jurnalul ei... heeei! fac ceva lipsit de etică? Noah, poate! Înainte să fac public acest blog am să-mi spăl păcatul şi am să o întreb dacă este de acord.
De ce fac asta? Pentru că am citit "Momente eşi schiţe din India" şi pentru că simt nevoia să nu fiu singura care face lucrul ăsta. Pentru că pe mine mă ridică, mă schimbă, mă educă... Vreau să fie ceva general. Nu fac asta pentru Andreea, o fac pentru noi....
Pînă una alta să vorbim cu Andre şi să personalizăm noua "căsuţă"...
Rugaţi-vă pentru noi!
Celine