Ieri, prin bunatatea lui Dumnezeu a avut loc botezul lui Amit…sarbatoare aici,
printre noi, dar si in Cer…o duminica frumoasa, insorita inca de dimineata…in biserica, in prima parte, desi am stat cu Alisha mai mult prin spate si afara, totusi inima mea a fost inundata cu o bucurie speciala…ii vorbeam Domnului in gandul meu, si ma rugam si El se facea simtit in inima mea…au participat destul de multi, copii, tineri si adulti…m-am bucurat sa revad doi dintre tinerii care inainte cu o zi au participat la tineret pentru prima data…si a fost si Viki…barbatul acela tanar, care duce o lupta crancena cu drogurile…simteam ca mi se rupe inima, cand il vedeam cat de greu isi controleaza tremurul, cat de mult isi doreste o schimbare…imi place sinceritatea lui copilareasca…Dumnezeu sa se indure de el!
Desi, vineri si sambata Dani a tot incercat sa accelereze lucrurile cu zidirea bazinului (si a si reusit, pentru ca a fost terminat proiectul la timp – lucru mare aici ), totusi lucrurile nu s-au intamplat precum am fi crezut noi…aveam bazin, destul de adanc…insa curentul s-a luat si nu am mai avut apa….insa, nu la intamplare, Domnul nu a ingaduit sa se ia curentul pana ce bazinul nu a fost umplut cu apa pana la genunchi…iar putinul acela s-a dovedit a fi suficient pentru botezul lui Amit. Amit e cea de-a treia persoana care paseste in apa botezului de cand Ioana si Dani sunt aici…desi e un baiat de 18 ani, saracacios, umil si simplu…Domnul i-a zambit si l-a iubit…si l-a dorit…si i-a dat puterea ca sentimentul sa fie reciproc, ca si Amit sa tanjeasca dupa nevoia de a fi in relatie cu un Dumnezeu viu, real si iubitor. Fiind periculos si putand sa duca la multe complicatii, nu Dani a fost cel care a oficiat botezul, ci a apelat la un pastor indian…e interesant…in India e libertate religioasa, cel putin oficial…insa, strainilor le este interzis sa aiba convertiti si se pedepseste aspru…de exemplu in ce ne priveste… vecinii din bloc, din imprejurimi, stiu ca lucram la scoala…Simo la scoala privata, eu la clasele de alfabetizare, stiu ca suntem crestini, ca nu credem in hinduism, ca obisnuim chiar sa mergem la biserica…daaar, nu stiu ca Dani insusi are o biserica, ca avem intalniri cu copiiii “children club”…Ioana ne spunea, ca daca s-ar afla am fi izgoniti din bloc, din cartier, in cel mai bun caz…insa nu traim cu teama aceasta in spatele nostru…ne vedem linistiti de vietile noastre, nici nu ne avantam excesiv de mult in discutii ample, mai ales eu si Simona…si ori de cate ori ne intreaba cineva pe strada ce facem aici, in Patna le raspundem ca invatam copiii la scoala privata si ii dam numele sau eu la clasele de alfabetizare…iar atunci lor nu li se mai pare nimic suspect, fiind obisnuiti cu maicutele catolice care au facut multe asemenea actiuni aici.
Ok, sa revin la botezul lui Amit…chiar inainte sa paseasca in apa botezului, Amit a facut o frumoasa marturisire, pacat ca nu am inteles-o, insa stiu ca a fost frumoasa, pentru ca l-am vazut sincer si zambitor si cum gesticula…l-am “citit” ca sa spun asa. Doamne, cat de minunat lucrezi Tu, cat de revelant Te sti face pentru fiecare in parte…in ciuda diferentelor dintre noi, cat de minunat, unic si personal Te sti descoperi fiecaruia.
Astazi, luni, am mers de dimineata la toate cele trei clase de alfabetizare…am avut de notat inca cateva lucruri inainte de sedinta pe care o vom avea maine cu toti profesorii…dorim sa aducem cateva imbunatatiri, sa introducem caiete de teme, pe langa cele de clasa, sa organizam mai bine munca invatatorilor la clasa…Dumnezeu sa ne dea intelepciune si dorinta de a fi cat mai buni si eficienti pentru copilasii acestia, de dragul Lui. Dupa ce am plecat de la casa lui Santosh, acelasi baietel, Guddu, care ma asteapta de fiecare data la final si parcurge cu mine de mana distanta dintre scoala de alfabetizare si casa lui, m-a luat de mana si astazi…insa, in locul unde trebuia sa ne despartim m-a tras de manuta si mi-a spus ceva din care eu nu am inteles nimic mai mult decat “miss” insa dintr-o data mi-am dat seama ca vrea sa merg cu el, ca ma invita acasa la el…nu stiam unde sta, cat de departe, insa am avut sentimentul ca trebuie sa-l urmez…asadar, i-am zambit si l-am lasat pe el sa ma conduca…ne-am abatut de la drumul principal, am intrat pe un culoar imprejmuit de un fel de case-colibi (nu erau nici colibi din lemn, nici case…niste ridicaturi din pamant cred, foarte saracacioase)…ma conducea atat de sigur si mandru, si desi eu eram putin stingherita de privirile celor din jur, el inainta foarte sigur pe el… dupa cateva minute, am ajuns la casa lui…o camera in care trona un pat mare si tare si o masa incarcata de caiete, haine si nu mai stiu ce…mi-a prezentat-o pe sora lui in varsta de 16 ani, pe o matusa de-a lui, am inteles ca mai are inca un frate, dar el nu era acolo…i-am intrebat de parinti…din semnele ce mi le faceau am dedus ca sunt plecati…nu stiu insa daca temporar sau nu…am schimbat discutia…le-am spus ca au un baietel tare istet (spus…gesticulat, de fapt)…imediat au inceput sa ma serveasca…cu ceaiul lor specific (ceai cu lapte…la culoare arata ca si cacaua cu lapte, la gust…n-am cu ce sa compar…nu pot sa spun ca-mi place, insa ori de cate ori sunt servita cu el il beau pana la fund)…mi-au adus ceva biscuiti si “snacksurile” lor specifice picante…ma simteam stingherita de faptul ca ei cu atata drag si deschidere imi puneau la dispozitie putinul lor…si ma gandeam la cultura noastra, din occident…ar avea o lectie buna de dat indienii alor nostri…stiam de la Dani cat de tare se bucura ei cand pot face asta, si ca daca chiar vrei sa-i faci sa se simta bine atunci sa servesti…asadar, am facut intocmai…si desi nu am stat mai mult de 10-15 minute, m-am simtit minunat de bine printre ei, cocotata pe marginea patului acela inalt si tare...din putina si stalcita engleza pe care o vorbea sora lui Guddu am inteles ceva…..”you…come…next time…come”…imi venea sa o imbratisez de drag, cum se chinuia cu atata seriozitate sa formuleze o noua invitatie…si i-am promis ca am sa mai trec pe la ei…si daca Domnul ma ajuta, am s-o fac cat de curand…imi pare rau ca n-am avut la mine aparatul de fotografiat…insa data viitoare doresc sa fac cateva poze cu ei si locul in care ei traiesc zi dupa zi.
Inca o saptamana cu multe in ea…multe frumoase, multe crunte…nimic la intamplare insa…la capitolul frumos: intoarcerea lui Dani din tara…m-am bucurat cand l-am vazut iesind din aeroport marti la amiaza, era echipa incompleta fara el…asteptam vesti de acasa, asteptam sa recunosc scrisul celor iubiti de mine pe plicuri…sa le adulmec scrisorile, sa rad si sa plang citindu-le…si am avut parte si de surprize…una mai placuta decat cealalta…doua aranjamente cu oua…unul portocaliu, celalalt vsiniu…nu a fost nici o confuzie in a stabili care e al Simonei si care al meu…si inca ceva…un gand nerostit, dar “citit” de Adri….si bineinteles, am primit seminte Nutlineeeee…si toate au fost minunate, dar scrisoarea de la mami, dureros de frumoasa…si atat de unica pe cat e si ea…m-a durut dorul de ea…dar stiu ca e aici, cu mine…o simt datorita rugaciunilor ei.
Miercuri am avut intalnirea cu echipa implicata in lucrarea de la biserica…a fost un timp de partasie minunat…insa toata bucuria a fost umbrita de ceea ce citeam pe fata lui Amit…l-am simtit “altfel” de cum m-a salutat la inceput…parea ca nu e deloc prezent intre noi, era nelinistit, trist, indurerat…stiam ca tatal lui e in spital, insa nici acum n-as putea sa spun daca asta a fost motivul starii sale de apasare…duminica (maine) urmeaza sa fie botezat… numai Dumnezeu cunoaste luptele lui interioare…am inceput sa ma rog pentru el in timpul programului, imi venea sa tip ca cineva sa-i intinda o “mana de ajutor”… la sfarsit l-am abordat si l-am intrebat ce se intampla cu el, cum e…mi-a raspuns:”tike”=”bine”…si i-am spus ca nu-l cred deloc ca e tike, si ca ma rog pentru el in mod special…nu a mai spus nimic, l-am vazut lacrimand, dupa care s-a intors pe calcaie… eu am cedat in mine…am iesit afara, in intuneric, si cu tot din mine am strigat …nici nu stiu…catre Dumnezeu sau la Dumnezeu…uram barierele astea culturale femei-barbati, limba asta pe care nu o inteleg, sa-mi tot reprim sentimentele, sa nu pot atinge camadereste pe cel caruia ii vorbesc, sa ma tot intreb oare deja am vorbit prea mult cu adolescentul asta, poate parea ceva suspect daca fac asta sau cealalta?!? etc etc…de rugat ma puteam ruga si de acasa pentru ei…de ce a vrut Dumnezeu sa ma aduca aici, daca si-asa nu pot fi eu, cea care am fost formata de El sa fiu?...inca nu am privirea de ansamblu, cred insa ca El o are…asadar, ma incred in El…si-L rog …asa de mult Il rog, ca intr-o zi sa ma ridice deasupra a tot ca sa vad si eu ce vede El in momentele astea, cand pentru mine orizontul e atat de nedeslusit……..in mine, pentru mine si viitorul meu vad si simt cum ma schimba…simt durerea modelarii…si strang din dinti desi ma dor multe, insa nu vreau sa fug, nici sa alerg de aici, pentru ca stiu ca trebuie sa trec pe aici, si daca ma voi lasa modelata de El totul va fi inspre binele meu final, inspre binele celorlalti, pentru ca voi fi mai asemanatoare Lui…insa nuuu, nu ma multumesc ca Domnul sa aiba doar fiinta mea si a Simonei in vedere…impreuna vrem sa lasam aici tot ce El a pus deja in noi acasa…sa lasam celor de aici un dor de Cer.
M-am simtit asa unita cu Simo cand mi-a spus ca si ea a simtit starea de tristete ce o transmitea Amit, si ca s-a rugat si ea in tot timpul programului. Acasa, am stabilit impreuna Da.ni, Ioana si Simo sa mergem cat de curand sa-l vizitam pe tatal lui Amit, la spital
Vinerea aceasta a mers Ioana la children club, Simo era cu Dani la scoala privata, asadar am ramas acasa cu Alisha…e o adevarata minune Alisha noastra…un copil atat de incantator…o fetita binecuvantata pentru a fi o binecuvantare…m-am bucurat in prezenta ei de linistea si vioiciunea molipsitoare…puteam sa o pup si sa o strang in brate fara nici o baiera, sa-i vorbesc cu convingerea ca intelege ce-i spun, sa fiu eu insami necenzurata
Dupa-masa, impreuna cu Dani, Simo, Matthew si Amit ne-am pornit inspre spital…sa-l vizitam pe tatal lui Amit, care era internat de ma bine de o saptamana…spitalul se gasea la un alt capat al Patnei…departe de zona in care avem noi activitatile…incredibil, si Amit se “aventura” tot pentru prima data in zona aceasta…nici macar nu ajunsese pana acum sa-l viziteze pe tatal sau la spital…spitalul!!! Sincer, mi-am coborat asteptarile cat de jos, insa chiar si asa…am ramas socata…socata de tot uratul, haosul, lipsa de umanitate din jur…incredibil, cand am intrat in salon. Desi pare crunt ce spun…am asemanat oamenii aceia bolnavi cu gandacii…erau insirati pe paturile acelea de fier, pe jos intre paturi…slabi, schimonositi, jegosi, fara nici un licar in privire…pe langa toata durerea, mizeria din jur, pe langa lipsa dotarilor minime strict necesare unui spital…salonul pe care tocmai il strabateam era in plina renovare…cativa muncitori suspendati efectiv razaleau peretii peste trupurile bolnavilor…mie una, mi-a fost greu sa suport praful d’apai celor bolnavi…femei, barbati, adolescenti…unii in soc, altii ceva mai intremati, cat sa se ridice in capul oaselor sa se ”infrupte” din nelipsitul orez…o asistenta ajutata chiar de cel bolnav se straduia sa monteze o perfuzie…care la randul ei era agatata, atarna de geam…in filme de gen “Pearl Harbour” am mai vazut saloane de spital aratand sub orice critica, insa ca si acesta din fata ochilor nu mi-a fost dat sa vad pana acum…ma intrebam oare aici cat dureaza pana observa cineva ca X din patul Y a decedat…am suspinat in mine si continuu ii vorbeam lui Dumnezeu, si-L intrebam cum e posibil sa existe asa ceva in secolul 21, cum poate sa priveasca zilnic la atata durere…si mi-a venit in minte versetul acela din Matei ca si perii din cap ne sunt numarati…si chiar daca nu vedeam nimic din frumusetea lui Dumnezeu in tot ce mi se desfasura inaintea ochilor, am gasit dintr-o data liniste in fata neputintei mele de a schimba ceva acolo, practic…stiam ca totusi Dumnezeu e in control, si in Suveranitea Lui stie El ce face, ce si cat ingaduie si mai ales, pentru ce ingaduie…
Intr-un asemenea loc, intr-un pat din salonul descris mai sus, l-am gasit pe tatal lui Amit…alaturi ii stateau sotia si fiica…nu am inteles prea multe detalii vis-à-vis de starea sanatatii lui, doar ca are probleme cu circulatia sangelui…venele ii sunt infundate, si ca are nevoie de transfuzie…dupa care, in timp ce studiam tabloul grotesc din jur, am inceput sa ma simt tot mai inabusita de cei care se strangeau in jurul nostru ca si la spectacol…albi in spital vizitand un negru sarac si sarman…sa fie chiar asa de interesant asta pentru ei?!? In mine asa deranjata am fost, ca efectiv imi venea sa-i repezesc ca sa se imprastie…macar aici sa se abtina de la a fi gura-casca, sa aiba atata delicatete si respect pentru bolnavul din pat sa-si tina in frau curizotatea…pe strada nu mai sunt deranjata de holbarea lor, insa aici…chiar si aici?!? Bineinteles ca n-am obtinut feedbackul dorit
Am incercat sa cautam medicul, insa dupa cum n-am reusit sa-i dam de urma, as fi spus ca nici macar nu exista …intr-un final, a ramas ca Dani va plati pe cineva sa doneze sange pentru tatal lui Amit (aici se pot gasi asemenea voluntari bucurosi)…sa speram ca-i va fi suficient atat pentru a se repune pe picioare…ne-am rugat pentru el fiecare in gand…si cutremurate in noi, am plecat…ce har…sa poti pleca dintr-un asemenea loc…insa cati altii au ramas …oh, Doamne, cati altii au ramas si cati altii vor mai ajunge acolo.
Ulterior, am aflat ca spitalul acela e de stat, si in India orice tine de stat e foarte, foarte bine platit…si ca in spitalul respectiv lucreaza cei mai buni medici din Patna, cei mai capabili…o fac pentru bani…insa, daca doresti sa beneficiezi de conditii caaaaat de caaat mai umane poti sa dai de ei la cabinetele private, contra unei sume frumusele de bani…cum sa fi un intelectual, mai cu seama medic si sa te complaci intr-o asemenea stare?!?...si din cate ne-a povestit Ioana, aici nu e cel mai rau…spitalul pentru copii e si mai jalnic si inuman de atat…nici nu incerc sa-mi imaginez cum poate arata…sunt complet depasita …
Seara, a trebuit sa ma rog chircita fiind in pat sa pot adormi ca de afara se auzea o muzica asa de galagioasa si lipsita de armonie…se sarbatorea ziua de nastere a unui zeu…Doamne, cata intunecime in mintile acestor oameni, oameni exact ca si mine…cata orbecaire…toata mizeria, ingustimea tot raul de aici isi are radacina si e incurajat de teoriile astea hinduse…mult spus teorii, nu sunt decat niste povesti si totusi au atata putere de subjugare a mintilor...cat de ridicol poate deveni satan…si totusi stapaneste inca aici…insa nu pentru totdeauna si la nesfarsit…cand merg pe strada adesea ingan melodia cantata de Alin Timofte…”Il vad pe El”…si privesc in perspectiva…si-L vad pe El…”Il vad pe El, pe Domnul meu,/Inaltat in inchinarea ce I-o da poporul Sau”.
Sambata…datorita faptului ca in biserica se lucra pentru zidirea bazinului pentru Amit nu am reusit sa avem intalnirea cu copilasii, insa dupa-masa ne-am intalnit totusi cu tinerii. In afara de noi (Dani, Simona, eu, Amit, Mathhew&Mary – care suntem in echipa de lucrare) mai veneau cate 3-4- tineri, insa acum sambata am avut parte de o surpriza atat de placuta…au fost cam cu zece tineri mai multi decat de obicei + surorile si fratele lui Mary care sunt veniti in vizita la ea. Aasadar, am ramas inca o data uimita de cum Dumnezeu lucreaza…eram aproximativ douazeci de tineri…ce mare era acum cercul in care ne-am aranjat scaunele…vreo 5 dintre ei erau pentru prima data…colegi de clasa cu Chandan…Desi nu am putut sa avem un timp petrecut in Cuvant datorita muncitorilor care lucrau la bazin, totusi L-am simtit pe Dumnezeu prezent printre noi prin jocul care l-am jucat, prin cantarea pe care i-am invatat cu Simo, printre zambete, tot. Vikash, tanarul de care Simo a spus cateva cuvinte data trecuta e nelipsit de la intalniri si atat de animat…impreuna cu Simo il urmarim adesea cu privirea si ne minunam de cat de special e, cum gesticuleaza, coordoneaza, e atat de plin de viata acum, are asa de mult potential…insa, incerc sa nu-i scap nici pe ceilalti din vedere…mi-e drag si Omesh, pe care am reusit sa-l cunosc mai bine cu ajutorul unui joc de autocunoastere…ce vise indraznete au majoritatea din ei…din punctul nostru de vedere, privind la ei, le vedem aproape imposibil de realizat (Omesh, care e atat de simplut in tot isi doreste sa ajunga in fortele aeriene indiene, altul comandant in armata indiana etc)…ma intreb, ce vise are Dumnezeu cu ei…care e scopul Lui pentru vietile lor, concret si practic…ne rugam pentru ei si ne facem disponibili, in rest Domnul nostru sa lucreze…personal, nu mai vreau sa spun nici ca prin mine, nici cum, nici cand…ca nu cumva sa ma trezesc ca in spatele rugaciunilor bine intentionate sa cer cumva ceva “pentru mine” de fapt…ma rezum la atat: “sunt aici, la dispozitia ta”…”faca-se voia Ta”…ce curios, aici am inceput sa-mi schimb si modul de a ma ruga, de a privi la anumite lucruri, persoane cu o abordare total diferita, de a tacea mai mult, de a astepta mangaiere, acceptare si incurajare nu de la oameni, ci de la insusi Dumnezeu…si curios, in cele mai grele momente doar El imi ajunge.
Tacerea inseamna blandete
• Cand nu raspunzi la ofense
• Cand nu iti reclami drepturile
• Cand ii lasi lui Dumnezeu apararea onoarei tale…

Tacerea inseamna milostivire
• Cand nu dezvalui greselile fratilor
• Cand ierti fara sa te mai opresti la trecut
• Cand nu condamni, dar mijlocesti inlauntrul tau pentru altii

Tacerea inseamna rabdare
• Cand suferi fara sa te lamentezi
• Cand nu cauti consolarea oamenilor
• Cand nu intervi, dar astepti ca samanta sa rodeasca incet

Tacerea inseamna umilinta
• Cand taci pentru a-I lasa pe ceilalti sa se evidentieze
• Cand nu afisezi ostentativ darurile lui Dumnezeu
• Cand lasi ca actiunile tale sa fie gresit interpretate, cand lasi altora gloria faptelor

Tacerea inseamna credinta
• Cand taci pentru ca El este acela care lucreaza in tine, cand renunti la sunet, la vocile lumii pentru a ramane in prezenta Sa
• Cand nu cauti intelegere, dar iti este suficient ca El te cunoaste…

Tacerea inseamna adoratie
…cand imbratisezi crucea fara sa intrebi “de ce”…
Pretuiti tacerea!
Peste cateva ore ajunge Dani...de-abia astept! Astept vesti „proaspete” de acasa...scrisorele...nu multe, dar din acelea faaaaine de la oameni faini Dimineata mergem la aeroport dupa el. Ioana e asa de bucuroasa...mi-a fost drag s-o vad zilele astea cat de „incompleta” e fara Dani...mi-a amintit de Moni si Feri si de perioada cand au fost ei despartiti...nimic nu mai avea acelasi gust, culoare, forma pentru ei...zambesc...nu stiu cum e sa fi asa, dar mi-e drag sa-i vad pe cei din jur atata de indragostiti.
Toata saptamana am petrecut-o intre fete...Domnul ne-a purtat minunat de grija ...acasa, pe drum, la scoala, cumparaturi...Am inceput parca sa ne regasim in ritmul vietii de aici, sa avem un program, sa anticipam situatii...aici perseverenta e un cuvant cheie...vad asta zilnic la clasele de alfabetizare...nu cu copiii e greu...ci mai dificil e cu cei care se ocupa de ei...si nu pentru ca ar fi ei caractere dificile neaparat, dar sunt tare putini organizati in munca lor...imi doresc asa mult sa-i pot ajuta, sa le dau un exemplu de altceva decat ceea ce stiu ei deja si impreuna toti sa dorim imbunatatiri...sunt constienta ca trebuie mult efort depus fara sa ma astept la rezultate „instant”. Dar asteptari am...de la D-mnezeu, de la mine , de la ei....si cred in concretizarea lor.
Ma rog pentru Amit...un fost copil de pe „bancile”scolii de alfabetizare (am folosit ghilimelele pentru ca aici copilasii nu stau in bancute, ci pe jos)...un suflet de copil pierdut, analfabet, fara nici o speranta...asa l-au gasit Dani si Ioana cand au ajuns in Patna...astazi lucrez alaturi de el la una dintre clasele de alfabetizare...cat de curand, in saptamanile urmatoare va primi botezul in apa...e adolescentul cu unul dintre cele mai frumoase zambete. E minunea lui Dumnezeu! Amit provine dintr-o casta inferioara, situatia lui de acasa e foarte grea, adesea umbla atat de jerpelit, e complexat...si totusi, Isus a privit la el si a vazut mai multe decat se poate vedea...si desi nu stie prea multe cum sa se comporte cu copilasii, cum sa se impuna, cum sa-si organizeze munca...aleg si eu sa vad ce-ar putea sa fie in viitor...si-mi doresc sa-i fiu de ajutor, o inspiratie pentru el si ma rog ca Dumnezeu sa ma ajute in neputinta si limitarile mele pentru a fi cu adevarat o binecuvantare pentru viitorul lui...cand ma gandesc la el si la copiii printre care lucrez imi vin in minte cateva versuri dintr-o melodie:
„Heal my heart and make it clean
Open up my eyes to the things unseen
Show me how to love like you have loved me
Break my heart from what breaks yours
Everything I am for your kingdom’s cause
As I go from nothing to eternity”
Ma inspira mult aceste versuri si adesea le rostesc in rugaciunile mele…si astept raspunsul practic de la Domnul.
As fi vrut sa scriu mai multe, dar mi-e asa un somn, iar dimineata vreau sa fiu fresh, sa nu-mi scape nici un detaliu din tot ce va povesti Dani de acasa.

In toata diversitatea din jur, in tot haosul de aici...totusi, pe genunchi intalnesc acelasi Dumnezeu...ce mangaiere mai mare? Ce echilbru mai bun? Ce moment mai intim? Ce brate mai puternice? Ce iertare mai generoasa? Ce incurajare mai mare? Ce acceptare mai multa sa existe?...in Dumnezeu toate se imbina la superlativ...momentele acestea cu El sunt motorasul puterii noastre de peste zi...acolo, pe genunchi se pune totul in miscare, totul.

Astazi, m-am simtit mai slabita, indurerata...nu pot defini starea mea cu exactitate...la un moment dat cand eram la copii, am simtit ca nu mai pot sa stau in picioare, nu ma durea nimic, doar aveam asa o stare de slabiciune (a si fost cald tare astazi)...si m-am gandit sa plec, dar m-am rugat mai intai si am asteptat...si au trecut doua ore si dupa ce a inceput partasia de evanghelizare la Renu acasa....am primit si raspuns la rugaciune...am fost incarcata cu puteri noi...s-a cantat si predicat doar in hindi...nu am inteles nimic, dar L-am simtit pe El...vorbind mintii mele, inimii mele...si am plecat seara intarita spre casa....oooo, si pentru prima oara am calatorit seara singura cu otorisca...eram in ea, nu recunosteam in noapte decat principalele puncte de reper, unde trebuia sa schimb otorisca, dar daca m-ar fi dat jos intre „statii”...habar n-as fi avut incotro trebuie sa o iau...dar ii zambeam Domnului in sinea mea, ca asta nu o stiu cei 7 barbati de langa mine...numai eu si El...inca o data L-am vazut pe El mai mare decat mine...seara, e asa un praf pe strazi...ai impresia ca e ceata, cand colo e praf...pentru prima data, am ales sa fac si eu ce fac indiencele...mi-am legat salul peste gura si nas, pana sub ochi, ca sa nu inghit tot praful de pe drum, chiar si barbatii de langa mine si-au acoperit fetele (gura si nasul) cu niste prosopele, asa ca m-am adaptat si eu...si n-am avut oglinda sa ma vad cum arat, dar am putut respira muuult mai bine.

Serile, chiar si acum cand scriu, si mereu inainte sa adorm ma gandesc la copilasi...la Gudu, Sankar, Rahul, Maya, Ranjan, si ceilalti carora inca nu le-am retinut numele...ohhh, Doamne...daca vrei tu poti!

( de fapt e deja marti, ca e trecut de miezul noptii)

Pe aici nu pun piciorul singura pentru nimic in lume”...asta a fost primul meu gand cand am strabatut zona in care se gasesc cele 3 scoli de alfabetizare pentru prima data cu Dani cu masina...si acum zambesc... :-) cand am fost in urmatoarele dati tot cu Dani cu masina pe acolo, simteam ca mi se face stomacul cat un purice doar la gandul ca va trebui sa parcurg zona singura vreodata...si nimeni nu banuia ca mi-e teama...dar Domnul a vazut si a zambit cred...stia ce ma asteapta.......azi a fost ziua cea mare...singura-singurica pe acolo, pe jos, ca nu este nici un mijloc de transport in comun...doar vaci si ceva porci mistreti (domesticiti?!?...nu par sa aiba treaba cuiva)...dar no, nu stiu sa calaresc J ...astazi am inaintat singura, dar cu Domnul meu de mana, fara de teama, ba inca zambind pentru ca mi-am amintit ce am gandit la inceput...inca o data Domnul mi-a aratat ca nu e important ce gandesc eu, sa nu ma limitez doar la rationamentul meu...El are planuri mult mai mari pentru mine...si asa e...

Cei care ma cunosc, ma cred cand afirm ca mi-a si placut...in stanga aveam mlastini, pe urma un tinut umbros cu mango, in dreapta se insiruiau colibele, una cate una...pe drum, persoane negricioase captivate atat de evident de trecerea mea pe acolo...mi-am tras ochelarii de soare pe ochi si m-am facut ca nu-i vad cum susotesc si se inghiontesc pe langa mine...de-odata, am auzit un glas venit parca de dincolo de cer: „Good morning, miss”...woow, cineva ma cunostea si recunostea...2 copilasi....ciudat, nici nu-mi aminteam fetisoarele lor, cu siguranta sunt fie de la clasele de alfabetizare, fie de la children club...incep sa am „relatii” pe aici J

Am ajuns cu bine la prima clasa de alfabetizare...acasa la Santosh...aici ma solicit cel mai mult...e nevoie de organizare multa, de perseverenta, dar a fost bine...ma simt asa fericita printre copiii acestia, desi ma doare, dar nu cand sunt cu ei, insa dupa ce plec simt cum ma prabusesc in mine adesea, dar nu, nuuuuu, nu raman acolo, prabusita, ca nu-i vreme de asa ceva aici J

La plecare, mi-as fi dorit ca in loc de maini sa am tentacule ca si caracatita...cele doua maini mi-au fost absolut insuficiente ca sa-i tin de manute pe toti...aproape toata distanta inspre casa lui Ghita Devi unde urmau alte doua ore, cu alti copilasi, am strabatut-o cu toata puzderia de copii dupa mine...vaaaai, dar nu puteam sa inteleg nimic din ce-mi spuneau si atata tot imi vorbeau, doara-doaraL...eu le vorbeam in engleza, ei in hindi, pana la urma am dat-o pe romana ca si-asa nu ne intelegeam....poate nici nu aveau atata nevoie sa-i inteleg, cat sa-i ascult, si sa-i tin de manuta si sa ma rog...offf, cat mi-as dori sa le stiu limba...nici macar alfabetul nu arata la fel...

La Ghita Devi munca efectiva e mai bine organizata...exista o randuiala, dar e drept ca sunt si mai putini copilasi, aproximativ 30 si asta conteaza.

Mi-e teama pentru ca incep sa iubesc locurile astea si ma simt asa familiara...mi-am dorit asta, dar in momentul asta mi-e teama de implicatiile pe care le poate avea...nu sunt pregatita...dar sa raman la prezent...viitorul nu e al meu.

Si sa fac un popas si in trecut...ca n-am mai scris de ceva timp ...ia sa vad ce-mi mai amintesc, ca atatea s-au intamplat...ooooo, saptamana trecuta am fost pentru prima data cu scuterul cu Dani...sport extrem fara nici o exagerare...aici e un sport extrem in tot vacarmul de pe strazi...ma tot minunez cum se descurca Dani pe strazile astea asa de aglomerate si haotic circulate...era intuneric....din fata veneau musuroaie de masini cu lumini orbitoare...eu efectiv inchideam ochii ca nu mai vedeam nimic, iar Dani inainta, se strecura printre masini, otoristi, riste, vaci, oameni, biciclete...are un dar, Dani, cel al soferiei...e atata de bun, incredibil cum l-a inzestrat Domnul...e de prisos sa mai spun ca a si evitat de doua ori sa ne accidentam, aici treci ca prin „urechile acului” zi de zi aproape...o fractiune de neatentie si gata...oooo, si am scapat si fara sa ma plesneaca peste fata „doamna Milka”...eram la milimetru de ea...noi pe moto, intre vacuta si alta masina si „tanti” era cu coada in aer, pe lateral...deja ma vedeam „palmuita”, dar am trecut inainte sa-i dea drumul...aveam de ce sa ma demachiez de ar fi fost altfel finalulJ

Sambata, am ramas singura la biserica aproximativ o ora...am fost la children club si pana sa vina Dani cu Simona la intalnirea de tineret aveam o ora sa hoinaresc , dar nu foarte departe...asa ca, impinsa si de foame, am inceput sa cutreier imprejurimile...si ce sa mananc eu..iarasi porumb din acela tipic...am mai povestit cum se prajeste aici...nu mai insist...si atata am cautat...pana la urma am gasit pe marginea drumului...si nenea ala a incercat sa ma pacaleasca...si nu m-am lasat...stiam exact cat trebuie sa coste, n-are nici un drept sa dubleze doar pentru ca sunt alba...si m-am luat la negociat cu el pana la ultimul rupee...s-au adunat in jur vreo 10 barbati, roata in jurul meu...pe moment mi-am spus...”hopa, Doamne, ajuta-ma sa scap de aici teafara” si vanzatorul de porumb imi dadea tot pe rand cate un rupee rest...la care eu, mai, mai da...inca trei rupee, inca doi, inca unul..ii tot aratam pe degete, ca nu stia boaba de engleza....aici asa se tiganesc pentru orice...tine de cultura, asa ca nu mi-a fost rusine...mi-am spus in gand ca daca lui nu-i rusine sa incerce sa ma smechereasca pentru niste amarati de rupees, nici mie nu mi-e rusine sa ma targuiesc cu el pentru ceva ce-mi apartine...si cei din jur s-au adunat....era show...o alba cumpara porumb de pe marginea drumului si se targuieste de numa’ sa-si primeasca restul...la un moment dat au inceput sa rada...eu credeam ca de mine, dar nici gand...radeau de vanzator si-l inghionteau sa-mi dea restul...dupa ce mi-am primit toti banutii inapoi, m-am ridicat de jos tacticos, ca stateam pup in fata lui, am zambit invingatoare si i-am spus „danievad” (=multumesc)...i-am simtit ca ma privesc cu respect, mai un pic si aplaudau...si vanzatorul mi-a zambit...ce ciudat e totul aici...ei se targuie de dragul de-a se targui...la inceput m-am speriat cand s-au adunat oamenii, ma temeam sa nu creada ca fac pe desteapta, dar acasa Dani mi-a spus ca nici vorba, le-am castigat „respectul” cica...halal respect...ca depun efort si nu-mi place, dar .incerc sa ma adaptez...si daca tot am prins avant....m-am pus sa caut si snururi pentru pantalonii astia ai nostri marimea ....dincolo de orice marime J....si am gasit pe un domn care vindea snururi printre alte materiale...si l-am intrebat cat costa un snur...si cica el...10 rupees...m-am uitat chioras la el...si am spus ca-i dau un rupee/snur (mi-am incercat norocul)...dar a tinut...am cumparat 3 snururi cu 3 rupees J a spus Dani ca mai ca si el i-ar fi oferit 5 rupees...so, afacerista ma fac J glumesc...insa aici, cumparaturile sunt cu adevarat o provocare...trebuie sa te pregatesti cu nervi bine stapaniti, rabdare si o doza buna de indrazneala.

La tineret participa cam 2-3 tineri pe langa noi ceilalti, mica noastra echipa...insa e asa atmosfera familiara...stam in cerc, la inceput jucam un joc, cantam si pe urma petrecem in Cuvant...2 baieti sunt foarte inteligenti...Vikash si Dipak...ne rugam pentru ei...Vikash s-a deschis mult fata de noi, a crescut cu un tata care-i chinuie...el vine mereu la intalniri sambata pentru ca gaseste altceva acolo, gandeste...Dumnezeu sa-l si convinga de dragostea Lui, ne rugam pentru el.

Mi-e somn de numa’. Aseara Dani a plecat in tara la inmormantarea mamei sale...am ramas doar fetele in apartament...yeeeee J Mi-e asa draga, Ioana...de-abia acum incep sa realizez si sa-mi amintesc cum Dumnezeu ne-a apropiat cu ani buni in urma...in urma unui esec (desi e mult sa-l numesc asa...depinde cum e privit), scoala mea de soferi...acolo ne-am cunoscut si apropiat...eu eram la cea de-a doua examinare, ea la prima...ne stiam de la bise, dar cel mult ne salutam...din acea zi calda de vara a inceput totul...si a durat ani...si inca mai dureaza....vai, cat de minunat leaga Domnul lucrurile unele de altele.

Astazi pentru mine a fost o mini piatra de hotar. Inca de dimineata, Dumnezeu m-a avut in vedere pentru ceva special, a tinut cu tot dinadinsul sa-mi vorbeasca, sa ma invete ceva si ii sunt atat de recunoscatoare. In fiecare vineri, de la 8-10 avem la scolile de alfabetizare children club (ca si scoala duminicala la noi), iar de la 10-12 la cealalta scoala de alfebatizare acelasi program. Ioana a pregatit lectia biblica pentru astazi, iar eu trebuia sa o ajut cu intrebarile de recapitulare si cu organizarea unui joc. Insa, Domnul a rasturnat planurile noastre. In drum spre scoala, Alysha a vomat, draguta, si Ioana a luat decizia sa se intoarca acasa cu ea...m-a rugat sa merg singura si sa improvizez ceva cu copilasii, sa ma uit peste lectiunea ce trebuia sa o tina ea cat timp copiii canta cu Tinku...am acceptat mai mult buimacita...nu-mi venea sa cred ce mi se intampla, de emotii a inceput si burta sa ma doara...lectiunea o aveam in limba romana, eu trebuia sa o prezint in engleza, Tinku sa ma traduca in hindi...si toate fara sa ma pregatesc inainte...cum am sa stau in fata copilasilor...balbaindu-ma si strofocandu-ma, deja ma si vedeam in cea mai ridicola ipostaza posibila...oricum, n-am avut de ales...am ajuns la destinatie, Simo a plecat mai departe cu Dani la scoala privata iar eu cu plasuta cu lectia in mana, am inaintat catre casa lui Santosh (casa unde isi are locul una dintre scolile de alfabetizare). Imi doream sa se lungeasca drumul pana sa trebuiasca sa intru in cladire. Dar Domnul n-a facut minunea asta, insa a pregatit alta pentru fiinta mea. Am urcat la copilasi, si l-am rugat pe Tinku sa se ocupe el de prima parte, de cantari...am mers in spatele salii...aveam 15 minute sa ma uit peste lectie, sa vad despre ce e vorba in ea...si cand am citit...taman despre coborarea Duhului Sfant la Cincizecime...ma gandeam...orice, numai nu asta...ceva mai simplu nu se putea? Si citeam ca D.S este o putere, si citeam...si dintr-o data m-am oprit...am ridicat ochii spre cer si am inaltat o rugaciune destul de disperat rostita, dar aveam atata nevoie sa primesc raspuns la ea...i-am spus Domnului, ca uite, taman despre puterea Lui trebuie sa vorbesc, si ca sa pot vorbi despre ea, in aceste momente am nevoie sa o simt, sa o experimentez din nou...Doamne, trebuie sa-mi dai putere in urmatoarea ora sa pot vorbi copilasilor astora despre puterea Ta..fie ca ea sa ma poarte...Doamne, am nevoie sa faci asta...dupa ce m-am rugat printre dinti intr-un fel rugaciunea asta, inima si mintea mi s-au linistit si am inceput sa extrag cateva adevaruri generale relevante pentru copilasii din fata mea, apoi niste aplicatii practice pentru ei...am mers apoi in fata...si am inceput sa le vorbesc...si in timp ce le vorbeam lor...Dumnezeu imi vorbea mie...si-mi vorbea...si toata ziua a continuat sa-mi vorbeasca prin ceea ce gura mea le spunea copiilor...m-am gandit la Petru...Petru care inainte de revarsarea D.S era asa de las, un tradator...acum, acelasi Petru se ridica inaintea unei multimi de 3000 de persoane sa explice lucruri inexplicabile si pentru el...tocmai a experimentat botezul D.S, nici el nu stia foarte multe si totusi a vorbit cu atata putere si elocventa incat cei 3000 de oameni au crezut in Isus si L-au urmat...acelasi Petru, dar cu o alta putere...nu prin puterea intelepciunii, nici printr-o pregatire riguroasa, ci efectiv prin Duhul care era in el...acelasi Duh care e si in mine...Duhul lui Dumnezeu...daca Dumnezeu s-a putut folosi de un las ca si Petru, atunci El se poate folosi si de o fricoasa ca si mine...nu eu, ci Duhul lui Dumnezeu sa lucreze prin mine...ah, cat de mult imi doresc asta...cu disperare... Si le-am mai vorbit copiilor despre asteptare, cum se simt cand asteapta, cum trebuie sa astepte...si cand am terminat...nu mi-a venit sa cred...vorbisem o engleza suficient de elocventa incat Tinku sa nu fie nevoit sa-mi ceara explicatii suplimentare, nu m-am mai gandit nici la timpurile verbale daca sunt corect folosite, doar la mesajul pe care trebuia sa-l spun. Si cat de minunat am fost intarita si purtata de puterea despre care le vorbeam copilasilor. Nu am fost eu, sunt convinsa, a fost doar puterea Lui...slava Domnului! Sunt convinsa ca mai am multe de facut, de perfectionat, atat cat atarna de mine, dar autoritatea Cuvantului o primesc doar de la El...sunt bune strategiile, pregatirea, dar totusi total ineficiente daca nu sunt insotite de puterea care vine din Dumnezeu. Si cat tanjesc dupa acea putere vie, si stiu ca se poate primi, nu a fost data doar apostolilor, sau titanilor credintei, ea este la dispozitia mea...si vreau s-o apuc...ajuta necredintei mele, Doamne!

La ora 10 fara 10 am terminat programul la casa lui Santosh...au participat aprox. 40 de copii...pe urma, am mers la casa lui Ghita Devid...acolo, aceeasi rugaciune, aceeasi putere...am facut lectiunea biblica, jocul care a fost atat de savurat de copilasi...am plecat uimita...poate pentru altii nu ar fi fost cine stie ce ascultandu-ma, nici chiar pentru copilasi...dar pentru mine a fost o minune...si ii multumesc Domnului pentru ea. Si inspre seara, cand am ramas putin singura in pat, duhul Domnului mi-a vorbit si m-am simtit asa coplesita de importanta chemarii de a spune acestor copii despre Dumnezeu...din punct de vedere uman, nu le dau acestor copii nici o sansa...ma vad complet depasita de cerintele nevoilor, am impresia ca oricat ne-am sfarama tot nu putem acoperi nevoile lor spirituale si de ce nu materiale...dar imposibilul nostru devine posibil pentru Dumnezeu...nu stiu cum, prin ce metode, nici nu sunt chemata sa-mi bat capul, dar ma rog cu disperare ca Dumnezeu sa scoata sufletul acestor micuti din chinul unei vieti atat de dramatice si a unei vesnicii chinuitoare.

Petrecand timp in mijlocul lor, dintr-o data nevoile lumii au devenit mai mult decat o simpla statistica. Acesti copilasi ma priveau in fata, in ochi, in spatele lor se aflau nume, istorii...copii reali, oameni reali, ca si noi, ca si copilasii mei de la studiu, din Micalaca. Distanta dintre lumea mea si a lor s-a micsorat dintr-o data, cel putin pentru perioada in care sunt aici...si cred ca mai mult decat atat. Si totusi nu e necesar sa vi pana in India ca sa vezi nevoile celor din jurul tau...si acasa, suntem inconjurati de vecini care isi traiesc viata fara nici un folos, in pacat; de copii singuratici care frecventeaza scolile noastre duminicale; de familii nefericite care ne implora atentia si ajutorul...nevoia este prezenta; la fel si oportunitatea - daca suntem dispusi sa ne deschidem pentru ea.

Stiu ca acesta este locul unde vrea Isus sa fiu...deja nu mai sunt atat de coplesita de mizeria din jur, de zgomotul atat de obositor, de cipchirii (soparlele) care se perinda tacticos pe peretii clasei...copiii, oamenii, imi acapareaza atentia...zambesc timid...imi amintesc de intrebarea care am pus-o in sinea mea in prima jumatate de ora dupa ce am aterizat pe aeroportul din Delhi...”Oare am sa ajung sa iubesc oamenii astia atat de diferiti, ciudatii astia de neinteles?”..........cred ca incep sa-i iubesc...si cant: „O creste iubirea in inima mea/Isuse, Isuse mereu te-as ruga”...incepe sa ma doara, si desi ma doare, nu vreau sa ma lipsesc de durerea asta, care simt ca ma arde...nu vreau, pentru ca ea ma duce pe genunchi. In mod tainic si de neinteles, stiu ca Dumnezeu e prezent in mijlocul acestor oameni traumatizati si ingroziti...desi partea asta a Indiei pare un loc lipsit de Dumnezeu si de orice crampei de atmosfera divina precum este iadul de rai, cred ca Dumnezeu are un plan, un plan de salvare pentru sufletele acestea de copii, la fel de pretioase in ochii Lui ca si sufletele nepoteilor mei de acasa...logic, omeneste vorbind...nu le dau nici o sansa...insa Dumnezeu a promis...orice natiune, oricare...si El se tine de promisiune.

Dupa-masa am plecat cu Simo, Dani si Santosh intr-o localitate invecinata Patnei, ca sa o aducem pe sotia lui Santosh inapoi in casa sotului ei. E asa ciudat aici, multe fete, majoritatea chiar, dupa ce se casatoresc se intorc la casa parinteasca, nu raman alaturi de sotul lor...ne tot minunam cu Simo de asta...Santosh e casatorit de aproape un an, dar nu stiu daca a petrecut 2 luni alaturi de sotia lui...ultima oara a fost plecata de la el pentru aproximativ 5 luni...azi a fost ziua cand am mers dupa ea sa o aducem inapoi acasa. L-am urmarit cu privirea pe Santosh...astazi a fost mult mai zambitor, se vedea clar ca e emotionat...ciudat...ei pana la casatorie nici nu s-au vazut, parintii aranjeaza aici casatoria, insa totusi se simtea ca el o place, sper sa nu fie doar in imaginatia mea de fata romantica, dar se vedeau „butterflies” in aer...si Simo a avut aceeasi senzatie....la un moment dat cantam pe drum ca si doua adolescente: „ love is in the air...everywhere I go”

Ca sa ajungem in acea localitate am trecut peste un pod, cel mai lung pod din Asia...nici mai lung, nici mai scurt de 7 km....la un moment dat am coborat din masina sa facem cateva poze...vai ce se misca betonul sub noi, si era asa trafic...aveai impresia ca acum-acum cedeaza placa de sub picioare. Pe langa noi treceau niste autobuze e mult spus, vehicule ticsite cu oameni, in interior si deasupra, si nu erau double-deckeruri ca si-n Londra...efectiv oamenii calatoreau pe partea superioara a autobuzului...doar in pozele ce le primeam in mailuri am mai vazut asa ceva, stiti voi, mailurile alea cu ciudatenii, diverse fotografii ciudate menite sa ne starneasca rasul si mirarea...heeeei, aici e o realitate, un cotidian sa faci astfel naveta. Am trecut peste Gange...nici nu mi-as fi imaginat cat de mare si intins poate sa fie...pe urma, o gramada de plantatii de bananieri...o gramada de colibe pe plantatii...doar in filme sau descris in filele cartilor am mai intalnit asemenea panorame...in sec. 21...epoca moderna...sa traiasca unii oameni in cocioabe impletite din stuf si mai stiu eu ce...parca nu s-a schimbat nimic din vremea in care Mary Slessor era misionara in Africa...am crescut cu imaginea conturata din cartile ei...acum ma aflam in fata aceleiasi realitati.

Casa sotiei lui Santosh...foarte saracacioasa, pamant pe jos, ridicata din caramizi, dar netencuita nici macar pe dinauntru, geam de lemn, fara sticla, pe geam se vedeau frunzele mari si verzi ale bananierilor (privelistea asta m-a incantat de numa); pe jos, intre „podeaua” de pamant si ziduri era o distanta suficient de mare incat sa poate sa intre un caine in casa, d’apai insecte de tot felul...in camera in care am fost primiti trona un pat de scanduri, totusi atent aranjat, cateva scaune de lemn si plastic, un TV mic (functionabil?) iar pe perete atarnau cateva chestii lucrate manual...am asteptat in incaperea aceea (ma gandeam ca ei trebuie sa fie foarte recunoscatori penru casa lor...aveau pereti si electricitate, spre deosebire de altii din vecinatatea lor). E asa ciudat, nu stiu daca datorita dozei de nebunie din mine, sau mai mult decat atat, dar mi-ar fi placut sa fi innoptat intr-o asemenea casa, macar pentru o noapte, cred ca as fi trecut si peste fobia de insecte...semana prea mult cu casa din imaginatia mea de copila...ciudat sentiment de deja-vu am avut...constructia case si bananierii verzi care se zareau pe geam mi-au amintit de filmul „Laguna albastra” :-)

Santosh a mers de a vorbit putin cu familia fetei...mentionez ca in intampinarea noastra nu a iesit nimeni...apoi, Santosh ne-a ghidat inspre incaperea descrisa mai sus, pe urma am asteptat, si tot asteptat...stiam doar ca fata se pregateste intr-o alta odaie...la un moment dat a intrat un baietandru, si fara sa ne priveasca a inceput sa insiruie pe pat in farfurii plate, tot felul de fructe...si a adus cateva pahare de tabla, ca pe vremea imparatilor romani si culmea...o sticla de Sprite. Era pentru noi, semn de ospitalitate...am mancat copios...banane, struguri, guava, mere ...doar noi de noi..gazda nu si-a facut deloc aparitia....doar intr-un final cand a fost gata fata. Atunci am iesit toti afara...il tot intrebam stangace pe Dani...cu cine se cuvine sa dau mana, sa salut etc...doar cu fata a trebuit sa fac cunostinta...in rest, cu nimeni...Santosh i-a luat valiza, a asezat-o in masina si am urcat si noi...mama fetei a inceput sa planga...si pe fata am simtit-o chircita putin langa mine...parea asa copilita...oricum, nu are decat 17 ani...chiar e copila...in mana tinea strans o punga cu orez si niste bancnote. Pe drum am intrebat-o (Santosh traducea) de ce trebuia sa tina punga aceea de orez in mana...saracuta de ea, nici ea nu stia de ce, asa trebuia si punct. Dupa putin timp, s-a mai destins...parea foarte prietenoasa si comunicativa...pacat insa ca nu vorbea deloc engleza...asadar, nu am reusit sa vorbim prea multe, uneori doar ne zambeam. La un moment dat, a inceput sa ma piscaleasca pe mana...incerca sa vada daca pistruii mi se stergJ ...o fi crezut ca eu mi i-am pictat, ca unele indience isi mai fac tot felul de picturi pe maini si picioare...asa mi-a venit sa rad...n-avea rost sa incerc sa-i explic ce e ala un pistrui, s-a lamurit ea singura ca nu se stergJ Santosh era cu Dani pe locurile din fata ale masinii, noi in spate...oh, desi toata situatia asta a fost asa de ciudata pentru noi, adaptandu-mi putin gandirea culturii lor, fata asta e cu adevarat binecuvantata ca-l are pe Santosh ca si sot...el e indianul cel mai bland, sfios si cu bun simt pe care l-am intalnit pana acum...e deosebit de toti ceilalti...de i-ar urma si ea credinta (ea e hindusa, cei doi s-au casatorit inainte ca Santosh sa se boteze)...sper sa pretuiasca sotul pe care il are, chiar daca puterea de decizie in ce-l priveste nu a stat in mainile ei. Mi-a fost drag de Santosh cum o privea, scurt, dar cu sfiala si drag...rar intalnesti sfiala asta dulce in cuplurile noastre ultramoderne...mi-a placut. In rest, toata situatia mi s-a parut asa dureroasa...obiceiuri tinute cu sfintenie fara ca macar sa aiba o explicatie in practicarea lor, fete maritate la o varsta asa frageda, date pe mana nu stiu cui (asta e un caz fericit, pentru ca Santosh e de treaba), suflete de copii smulse prea devreme din casa parinteasca si aduse intr-o casa straina, alaturi de intreaga familie a sotului..socri, bunici, frati, cumnati, nepoti...straini cu a caror prezenta trebuie sa se obisnuiasca vrand-nevrand.

Astazi, am ramas inca o data uimite cu Simo...ce bine ca e Simo aici...e mult mai fermecator sa vezi doua persoane cum incearca sa se dumireasca, sa inteleaga...si totusi sa fie mai presus de intelegerea lor...devine chiar amuzant...si am fost si amuzante si amuzate, si totusi...atat de recunoscatoare ca noua ne-a fost descoperit altceva, Altcineva.

E zi de sarbatoare pentru ei astazi...e Holi...pentru noi e zi de stat in casa. E prea periculos sa iesim, pentru ca ei se drogheaza in masa, beau si devin violenti. Au ceva vopsele pe care le pun in apa si pe urma se stropesc cu compozitia aceea, se vopsesc din cap pana in picioare...se pare ca traditia aceasta simbolizeaza fericirea, cel putin asa mi-a explicat Vikas, un baiat care frecventeaza intalnirile de tineret. De ieri de la pranz n-am mai iesit in oras, dar astazi am urcat cu Dani si Alysha pe bloc...acolo erau adunati majoritatea vecinilor din bloc ...unul mai rosu decat altul, toti erau vopsiti din cap pana in picioare...ciudat, dar sarbatoarea aceasta m-a dus cu gandul la Pastele nostru, cand vopsim oua rosii.
Ce bine ne prinde ziua aceasta...am petrecut mai mult timp impreuna noi fetele...Ioana, Simo si eu...si ne-a prins bine. Maine, mergem la zoo din nou, ca n-am apucat sa vizitam tot data trecuta.