E ziua noastră liberă...ziua familiei, cum o numesc Dani şi Ioana...astăzi m-am trezit mai târziu, pe la 8.15. A fost aşa bine cu Tata de dimineaţă, încep să simt că alături de El mă simt acasă oriunde... De dimineaţă, am mers la o grădină botanică foarte mare, minunat de frumoasă şi curată...parcă eram într-o altă lume...o adevărată terapie pentru trup, dar mai cu seamă pentru psihicul nostru, după atâtea zile de urât, mizerie şi aglomeraţie...aici era linişte, curat, flori multicolore, copaci care mai de care mai interesanţi, palmieri, un lac pe care te putei plimba cu hidrobicicleta, parcă era o altă faţă a Indiei, un colţ de rai. Grădina e întinsă pe o suprafaţă foarte mare, şi e compusă din două părţi: grădina botanică şi zoologică...astăzi ne-am plimbat mai mult în cea botanică, că aveam nevoie multă de relaxare, am văzut puţin şi din zoo, şi personal am rămas impresionată...zoo-ul din Bucureşti şi Oradea, arătau atât de deprimant, animalele erau închise în spaţii foarte strâmte, pe când aici aveau parte de teren mult mai mult decât animalele captive din zoo-urile din ţară împrejmuiţi fiind de un gărduleţ nu foarte înalt, cam pînă la şoldurile noastre ca să fie bine văzuţi…dar între locul în care se plimbau şi gardul prezent era un şanţ cimentat foarte adânc..în care dacă animalele cădeau nu mai puteau ieşi…pot fi şi ingenioşi indienii ăştia când vor să fie...noi ne minunam de animale, indienii se minunau de noi...nu exagerez deloc...se strângeau în jurul nostru, ne priveau, ba mai mult...se holbau la noi...aşa stingherite ne simţeam cu Simo...ne întrebam dacă facem ceva greşit, dacă râdem prea tare, dacă suntem prea serioase, dacă se uită de drag, dacă ne adulmecă...cert e că ne simţim încolţite...oriunde mergem atragem atenţia, efectiv sunt cu ochii pe noi, nu le scapă nici o mişcare de-a noastră...cu Dani şi Ioana alături e ok, însă ne rugăm încă de pe acum ca Domnul să ne întărească şi să ne dea putere şi să ne elibereze de orice duh de frică pentru perioada în care vom rămâne singure aici...râdeam cu Simo că în loc să ne pună să plătim taxa de intrare în parc, mai degrabă ar trebui ei să ne plătească, pentru că fără nici un dubiu cei cinci albi (adică noi) am fost punctul de atracţie al grădinii. Ce bine e în Arad, să te pierzi în mulţime...asta e cu neputinţă aici, deşi mulţimea e mult mai mare unui alb îi este cu neputinţă să treacă neobservat (statul Patna are aprox. 100 de milioane de locuitori pe o suprafaţă cât jumătate din suprafaţa României şi se pare că e privit ca şi Moldova noastră...oameni înapoiaţi, înguşti în comparaţie cu indienii din Delhi, Bombay etc). Vom reveni cu ajutorul Domnului în acest loc pitoresc şi într-o altă joie liberă...data viitoare sper să apucăm să şi „călărim” un elefant.
În timpul promenadei noastre prin grădină sună telefonul Ioanei...număr ciudat...ghici cine era?!? Cisa din State...am vorbit puţintel cu ea, dar nici nu are idee cât de tare m-am bucurat să o aud...printre toţi străinii aceştia...o voce familiară...sâmbătă se logodeşte...am simţit-o stresată şi obosită...mă gândesc că nu e uşor să faci faţă singură, fără ajutorul unei familii pe care să te poţi baza la atâtea pretenţii pe care îmi imaginez că le revendică românii noştri occidentalizaţi...m-am rugat astăzi pentru ea, ca Dumnezeu să-i dea mult calm şi linişte în toată perioada asta, pentru ca să se poată bucura cu adevărat de acest moment unic alături de Cosmin al ei...mi-ar fi plăcut aşa tare să-i pot fi şi la propriu aproape în aceste momente, să trăiesc alături de ea povestea ei de dragoste, mai ales după interminabilele noastre discuţii din liceu, când făceam sute de planuri, meticulos puse la punct... cât de încurcate sunt căile Domnului...cine le-ar putea anticipa?...după opt ani...Cisa logodită în America...eu singură în India...statuturi diferite, continente diferite, şi totuşi amândouă fericite...cât de variate sunt planurile lui Dumnezeu...mă fascinează de-a dreptul Domnul meu drag...vorbind cu Cisa, am simţit-o mai aproape parcă şi pe Esti a mea...cât de dor îmi e şi de ea...o port în rugăciunile mele şi în inima mea...ce minunat ne-a pus Domnul laolaltă pentru o perioadă limitată de timp, şi cât de tainic ne simţim unite în ciuda distanţei, a miilor şi miilor de kilometri care ne despart.
După-masă am vrut să facem curăţenie...cel puţin aşa a fost programat, însă aici socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg...s-a luat curentul câteva ore bune, s-a produs ceva pană de curent tocmai când era în funcţiune maşina de spălat a Ioanei...ne-am rugat să nu se defecteze şi în ciuda grijilor Ioanei, Domnul a fost mărinimos...maşina funcţionează...acum seara am întins cu Simo rufele noastre cu care am venit pe avion, aici nu putem purta aşa ceva, şi punându-le la uscat aşa o melancolie m-a cuprins...îmi venea să le pup că parcă aveau mirosul de acasă...asta se explică datorită detergentui de rufe...Ariel...care-l folosim şi în Arad.
Seara am ieşit în oraş, la cumpărături...destul de departe de unde locuim, este un supermarket, gen Padiş, alimentara noastră...locul e micuţ, srâmt, cu foarte multe rafturi ticsite cu de toate...găseşti orice doreşti, lucruri importate...firme cu renume în comerţul alimentar, însă bineînţeles şi preţurile sunt mai piperate...suntem foarte cumpătaţi în ce priveşte cumpărăturile...să fi fost pe salariul meu mi-aş fi cumpărat multe alte lucruri, dar aici ne-am rezumat doar la cele de strictă necesitate...în acel supermarket am putut observa că indianul de rând nu prea intră, toţi păreau mai îngrijiţi, oameni mai cu vază şi bineînţeles cu bani...când termini de cumpărat, la casă ţi le pun ei în sacoşe, şi tot ei ţi le cară până la maşină...aşa e şi cu cumpărăturile făcute de pe marginea drumului, vin şi ţi le aduc ei până la maşină...sunt extrem de serviabili, păcat că îi înjoseşte atât de mult tendinţa asta de a înşela şi exagera preţurile...noi, albii suntem prada lor preferată, adoră să ne tragă pe sfoară...
De la cumpărături, am mers să servim masa în oraş, pentru prima oară de când sunt în India...e un restaurant mai pe gustul nostru (adică găseşti mâncare şi mai puţin picantă), am comandat nişte chifle tăiate în două şi umplute cu legume proaspete, maioneză şi ceva cărniţă....foarte gustos, gen şaorma noastră, doar că aluatul chiflelor e diferit, foarte gustos...localul mi s-a părut extraordinar pentru locurile astea...drept să spun, dacă aş fi fost în ţară mi s-ar fi părut un loc destul de îndoielnic...gen fast-food-urile noastre, doar că aici te aşteptă masa gata aranjată şi doi chelneri stresant de serviabili...tot timpul cât am servit masa au stat lângă noi, atenţi la cel mai mic gest al nostru...am apreciat că aveau şi un spaţiu destinat igienei...o chiuvetă cu săpun mascată de o perdea transparentă...avînd în vedere că sunt în Patna, dotarea asta mi s-a părut culmea igienei.
Astăzi pentru mine a fost ca şi o mini vacanţă...Dani şi Ioana ne-au dus să ne bucurăm de partea cea mai frumoasă a Patnei...sper să revenim aici cât de curând...joia viitoare...până atunci încă o săptămână de muncă, de mizerie, de urât...dar serile şi dimineţile ne rămân mereu însorite de prezenţa Domnului între cei patru pereţi curaţi ai apartamentului în care locuim.
Noapte bună India, şi o seară plăcută România...aici e ora 1 noaptea, la voi e 21,00...vă port în inimă!
E ora 23,00 şi mă simt atât de obosită. Nu zăbovesc mult scriind aici...am avut parte de o zi frumoasă...astăzi am postit cu toată echipa: Dani, Ioana, Simo, Matthew&Mary...demult n-am mai postit până la 7 seara. Domnul mi-a dat izbândă şi nu m-am simţit nici aşa rău, nici foame n-am simţit, dar am fost mai slăbită decât în celălalte zile...de dimineaţă ne-am întâlnit la biserică pentru un timp de părtăşie cu soţii M&M ii voi numi de-acum (Matthew&Mary). Au fost două ore aşa, ca de respiro, în Cuvânt şi rugăciune...am mijlocit pt multiple motive, sunt însă prea obosită acum ca să mai intru în detalii. De acolo am mers la cumpărături cu Ioana, am mai cumpărat nişte materiale din care să ne croim haine, aici se vând aşa interesant, material gata tăiat pentru bluzele astea lungi, eşarfa gata făcută, şi material pentru pantaloni, croitorul trebuie doar să ajusteze şi să facă un fel de finisaje, după preferinţa clientului (gulerul, lungimea, lăţimea etc). În timp ce căutam o otorişcă ca să ne întoarcem, chiar la picioarele mele un indian a căzut de pe motorul său, nu de minunată ce sunt, ci datorită unei maşini care s-a băgat în el. M-am speriat pentru că totul era aşa strâmt în jur, , nu aveam spaţiu să fac nici un pas îndărăt, ei nu au trotuare, trebuie să te strecori printre maşini, vaci, otorişte, biciclete, oameni etc, pericolul te paşte aici la fiecare pas...ieşind din apartament te poţi aştepta la orice...poţi fi strivit în orice clipă, şi totuşi nu sunt răpusă de teamă, deloc chiar...doar când văd din ce mă scapă Dumnezeu realizez cu câtă atenţie ne ocroteşte El zilnic...aici realizez mai mult decât acasă.
Seara am avut o altă întâlnire de părtăşie la bise şi cu Santos şi Amit...au trecut repede cele 2 ore pentru că a fost fain, dar simţeam cum puterea mea de concentrare scade din ce în ce mai mult...în seara asta şi Simo a fost terminată...nici nu faci mare lucru parcă peste zi, dar haosul ăsta te stoarce de puteri. După părtăşia de la biserică am oprit la croitor, era „verişor” (adică musulman...e un limbaj codificat pe care-l folosim...”verişor”=musulman, „vecin”=hindus). A fost tare amabil cu noi...ne-a promis că ne termină hainele până sămbătă seara...mai repede decât ne aşteptam. În seara asta, pe stradă a venit Dani în mână cu un porumb prăjit...pfooai, mi s-a făcut aşa o poftă...Ioana, repede să nu mă lase să mă „ambalez” mi-a spus să stau liniştită că e prăjit din bălegar de vacă (aici pe toate gardurile e lipit bălegarul de vacă ca să se usuce iar apoi e folosit ca şi combustibil)...degeaba mi-a descris grătarul şi bălegarul...dacă Dani poate mânca şi eu pot, dacă el nu e deranjat la stomac nici eu n-am să fiu....şi l-am rugat să-mi cumpere şi mie unul...a fost aşa amuzant că Ioana era aşa pornită să mă descurajeze să mănânc, pe când Dani îmi aţâţa pofta şi mă încuraja că e ok, că la temperatura aceea la care e prăjit dispare orice bacterie...şi am mâncat, şi nu-mi pare rău...şi aş mai mânca vreo doi chiar şi acum când scriu...a fost gustos porumbul meu prajit pe bălegar de vacă ...în ce priveşte mâncarea, mi-ar plăcea să am mai multe ocazii să-mi bag nasul prin oalele lor, adică să degust şi să învăţ câteva trucuri din felul lor de a găti, că unele chestii pe care le văd la marginea drumului arată tare interesant, păcat că se vând într-o mizerie ordinară de nedescris... dar dacă aş găsi vreo indiancă, care să fie câtuşi de puţin mai curată...multe mai visez şi eu.
Aşa mă oboseşte veşnica lor târguială la cumpărături, încercarea lor continuă de a înşela, bombează preţurile fără nici un scrupul, le dublează şi triplează la secundă, doar pentru că ne văd albe.....wooow, era să uit...astăzi, în otorişca dinaintea maşinii noastre ne făcea cu mâna....o albă....incredibil...aşa m-am bucurat...Dani&Ioana o cunoşteau...e aici de două luni pentru a face un studiu despre triburi, nu ştiu cât va mai sta nici dacă o voi mai întâlni, dar cert e că m-am bucurat de prezenţa ei...
În drum spre casă, seara, pe întuneric, am trecut pe lângă un cortegiu funerar, mai mulţi indieni care făceau gălăgie şi cărau pe umeri o targă cu un cadavru acoperit şi împodobit cu chestii de-ale lor...îl duceau să-l incinereze pe Gange, râul lor sfânt...ce privelişte deprimantă...încă un suflet pierdut, chinuit cât a fost în viaţă, chinuit acum pentru o veşnicie
Mi-e somn...mă culc cu acelaşi gînd...”Doamne, Te rog...ajută-mă să privesc la milioanele de suflete ce mă înconjoară prin ochii Tăi, să-i iubesc cu inima Ta, să le slujesc cu fiinţa mea, aşa cum Tu m-ai slujit pe mine atunci pe cruce, când eu nici măcar nu ştiam că am nevoie de Tine”. Amin
Abonați-vă la:
Postări (Atom)