VINERI, 27 FEBRUARIE 2009

(primele ore de la sosirea noastră în India, aeroportul domestic-intern, sala de aşteptare)

De câteva ore am decolat în Delhi...altă lume, complet alţi oameni, deocamdată aceeaşi eu...Prima impresie...hmm, sunt şocată de privirea rece, de-a dreptul sălbatică a localnicilor, să zâmbesc şi să nu mi se răspundă zâmbetului decât cu o privire rece, vicleană...Aeroportul internaţional Indira Ghandi din Delhi...funcţionari vârstnici, reci, zeci de priviri iscoditoare îndreptate înspre noi, două fete albe, singure, simple...doua micalacence. Când am ieşit din incinta privată a aeroportului, preţ de câteva secunde mi-a îngheţat sângele în vene, zeci, sute de priviri viclene îndreptate asupra noastră...cu toate astea, m-am simţit deasupra fricii, ştiam că Dumnezeu e în control şi o aveam pe Simo alături, o controlată de Dumnezeu. Mi s-a derulat în minte tot pasajul Isaia 51:9, 10 şi 16 pe care l-am primit ca şi promisiune direct de la Domnul în prima zi de post - ceream D-lui o întărire împotriva temerilor mele. Imediat am primit aşa o linişte şi o încredinţare că Domnul nostru drag, Răscumpărătorul nostru şi Susţinătorul nostru e cu mine, cu noi şi în noi.

Mă încearcă sentimente complexe: mă simt asa fericită aici şi sunt recunoscătoare că Domnul m-a unit cu Simo mai tare în această perioadă; privind la lipsa de educaţie a celor care mă înconjoară mă simt atât de mulţumitoare că sunt româncă, aici mă mândresc chiar si cu Ceauşescu :).

Din aeroportul internaţional am luat un autobuz care făcea transferal către aeroportul domestic- intern, unde mă aflu acum. Avem vreo 5 ore de aşteptat până la următorul zbor spre Patna - destinaţia noastră, direct la Dani şi Ioana în braţe. Aeroportul ăsta îmi inspiră mai multă linişte şi siguranţă…nu e chiar atât de aglomerat. Deşi sunt tare obosită, peste fiinţa mea toată domneşte aşa o linişte şi pace, dintr-aia de dincolo de mine…aerul pe care-l respir are un iz ciudat, nu tocmai plăcut, şi se face din ce în ce mai cald.

Ooo, ce privelişte încântătoare…şi-a făcut apariţia o indiancă în straie portocalii…hmm, ciudat, puţine apariţii feminine prin aeroport…în faţa mea câţiva călugări tibetani…ce le-aş face o poză, dar mi-e teamă să nu le par exagerată şi să fie deranjaţi de îndrăzneala mea. În primele 5 minute m-am trezit întrebându-mă: “Doamne, oare îi voi putea înţelege pe toti oamenii aştia, unul mai ciudat decât altul?!? Mă vei ajuta să descopăr frumuseţea din ei, să mă doară până la sânge starea lor…?Rămâne de văzut ce şi cum va lucra Dumnezeu în mine şi prin mine, dar cred ca voi fi mult schimbată înlăuntrul meu în tot acest timp. “Doamne drag, ajută-mă să primesc schimbarea şi să fiu un lut formidabil în mâinile Tale! Mulţumesc!”

Despre zbor: Joia dimineaţa…primul meu zbor cu avionul….yes,yes,yes!!! Aeroportul din Budapesta nu m-a impresionat decât prin curăţenie…ne-au condus la aeroport cei mai iubiţi dintre pământeni: mami, Anita, Adriana, Cosmin, Marius şi Norbi, şoferul nostru minunat. Despărţirea…un moment care încă mai sângerează în mine, nu am reuşit să-mi reprim sentimentele pe de-a întregul, am încercat să mă gândesc la câte în lună şi stele, doar să evit gândul că las în urma mea pe cei mai iubiţi şi cei mai apropiaţi sufletului meu. Pe mami am ocolit-o cu privirea, poate am privit-o, dar n-am vazut-o, n-am vrut să o văd, nu puteam decât să mă concentrez să fiu tare pentru ei, pentru Simona. Totuşi, cu tot autocontrolul, mi-a fost imposibil să-mi stăvilesc lacrimile…aşa ciudat sentiment am avut: o parte din mine sângera, o alta înflorea…straniu sentiment.

Zborul până la Zurich (Elveţia) nu m-a impresionat, avion micuţ, nimic palpitant, nici măcar decolarea. Şi totuşi am fost impresionată de ceva: de scrisorile, de inima aşternută pe hârtie a scumpilor mei prieteni…au avut dreptate când mi-au spus că voi plânge…na, am plans…o recunosc…m-am simţit nevrednică în faţa dragostei ce mi-o poartă.

Când am păşit în aeroportul din Zurich…woow, am fost furată de toată priveliştea grandioasă din jur…o adevărată splendoare mi se desfăşurat în fugă înaintea ochilor, spun în fugă, pentru că trecerea noastră prin aeroportul din Zurich a fost cu adevărat în ritm alert…avionul nostru avusese întârziere…am luat metroul din aeroport, metrou ce ne-a condus până la terminalul la care trebuia să ajungem. Ne-am îmbarcat chiar în ultimul moment, când se făcea ultimul apel, chiar au glumit că doar pe noi ne mai aşteptau, sau să nu fi fost o glumă? Avionul, woow, ca şi în filme, ca şi cel din visele mele…acum realitatea mea. Doamne, Tu chiar te-ai ţinut de cuvânt. După ce m-am făcut comodă în scaun parcă auzeam cum îmi şopteşte Domnul aşa cu drag: “No vezi Andreea?”...aşa L-am simţit cum se bucură şi Domnul de bucuria mea de copil mic care mă încearcă acum. Odată mi-a cerut să renunţ la un vis al meu, de fapt la două în acelaşi timp: să plec în America, iar asta cuprindea şi zborul cu avionul, visul meu de copil…şi totuşi, atunci mi-ai dat încredinţarea că de zburat tot am să zbor…şi ai pus în mine şi alt vis…misiunea, India…cât de minuţios şi atent e planul tău cu privire la viaţa mea…nimic nu-ţi scapă, nici măcar numărul pistruilor mei. Mulţumesc, Tată drag!

Stewardesele extrem de plăcute, expresive şi amabile…mă încânta micul ecran fixat în scaunul de dinaintea mea care îmi arăta cu exactitate traseul zborului, altitudinea, temperatura, viteza şi alte informaţii, şi în timp ce sorbeam priveliştea şi oamenii din privire, gândeam şi vorbeam cu Domnul meu drag, mă puteam desfăta în acordurile unei muzici melodioase auzite în căştile pe care mi le-am pus. Am mîncat ceva mâncare tradiţional indiană…bună, dar puţin prea picantă…inspiram aer la greu să mă răcoresc. Într-un final am adormit…nu ştiu cât, nu foarte mult, dar când m-am trezit şi am văzut harta şi poziţia avionului pe hartă, când am văzut cât de departe de casă suntem, în ciuda celor – 55 de grade Celsius de afară indicate de computer, inima mea s-a topit: am început să plâng, Simo mi s-a alăturat, şi am plâns una pe umărul celeilalte…de abia acum am început să realizez că sunt far away…şi totuşi, nu mă consider slabă, nu a fost plânsul acela sfâşietor, disperat, ci dorul şi conştientizarea că am lăsat în urmă fiinţe dragi iubite şi preaiubite: familie, prieteni, biserică…M-am uitat peste albumul dăruit de prietenii noştri: Anita, Adriana, Cosmin şi Marius, am strâns în pumn lănţişorul primit în dar de la ei…oare chiar au vrut să mă facă să renunţ la imaginea mea de “Iron Woman” de mi-au făcut asemenea cadouri?!? Oh, cât îi preţuiesc şi iubesc şi le iert “cruditatea”.

Orele de zbor au fost cu adevărat o încântare pentru mine, milioanele de luminiţe zărite în noapte din necunoscuta nouă capitală a Indiei ne-au încântat privirea. Pe tot întregul zborului nu am avut nici o senzaţie de rău, de greaţă, deloc-deloc, însă la decolare şi aterizare, am simţit o acută durere în urechi, nu e vorba de urechi înfundate, ci de o durere tăioasă în timpane, probabil datorată şi problemelor mele auditive, dar slavă Domnului nu s-a întâmplat nimic din ce-mi era teamă. M-am simţit tare răsfăţată de iubirea Domnului în tot acest tumult de sentimente, răsfăţată de El şi iubită de Simo....