Am avut parte de o zi plină, plină de necunoscut, de lucruri noi şi de bucurii şi comori din Dumnezeu. De dimineaţă, ne-am trezit pe la ora 7,00 şi timp de un ceas am avut fiecare parte un timp devoţional cu Dumnezeu. M-am trezit destul de surescitată şi, de ce să nu recunosc cu un pic de groază, simţindu-mă atât de depăşită după ziua de ieri. Totuşi, Dumnezeu în bunătatea Lui mi-a ridicat moralul şi mi-a dat putere prin Cuvântul Său din Isaia 45:2-25. Şi am prins putere şi curaj pentru o nouă zi, reamintindu-mi faptul că nu sunt aici pentru ceea ce sunt eu, depăşită sau nu de situaţii, ci sunt aici pentru că aşa a vrut El, pentru că El are un scop pentru viaţa mea şi lucrarea de aici…nu ştiu multe detalii despre acest scop aici şi acum, dar cum m-am încrezut în El în domeniul financiar, aleg să mă încred în El şi în ce priveste toată munca şi activitatea de aici. Slavă Domnului! Simt aşa o putere peste fiinţa mea, un dar al credinţei, cum n-am mai simţit vreodată, totul e invizibil pentru mine acum, ca nu am pe ce să-mi bazez încrederea decât pe promisiunile lui Dumnezeu, dar cred…ajută Doamne necredinţei mele (rugăciunea mea preferată)…ciudat, sunt destul de tăcută faţă de cum sunt eu de obicei, dar mă simt aşa bine tăcând şi observând, si rugându-mă…sper să nu fiu greşit înţeleasă de Simo, sau Dani şi Ioana, nu e lipsă de interes, dar simt că atunci cînd tac am mai mult timp să îmi îndrept gândul înspre Dumnezeu, să lupt împotriva vreunui gând de necredinţă, sau orice altceva de genul ăsta, şi nu vreau să vorbesc sau să verbalizez lucruri de care nu sunt convinsă sau nesigură, să mă autosugestionez, ci vreau sa-L văd pe D-zeu singur-singurel cum mă modelează şi mă prelucrează, bineînţeles cu consimţământul meu, dar nu vreau sa forţez nota nici în cel mai mic detaliu.
După micul dejun (fulgi+lapte, yami…nici nu ne gandeam că vom fi răsfaţate de Domnul cu un asemenea meniu occidental) am plecat împreună cu Dani la şcoala privată. Pe drum am fost izbită de modul primar şi inuman în care pot să trăiască aceşti oameni…nu vreau să mă adâncesc prea mult în descrieri, pozele vorbesc de la sine, şi din fericire sau nefericire nu am putut imortaliza decât bucăţele din realitatea atât de grea şi sinistră a acestor oameni. Şcoala privată este un loc drăguţ în care ordinea şi disciplina mi-au oferit un respiro sufletesc. Împreună cu Simo nu am reuşit decît să prindem crâmpei din viitoarea noastră activitate din şcoală, însă e şi ăsta un început. Personalul e cald şi primitor cu noi, însă deşi le răspundem în acelaşi fel, cel puţin eu, în interiorul meu sunt destul de rezervată…Sheila, una dintre învăţătoare, mi s-a părut că are o şmecherie, o chestie uşor ciudată, care mă face să fiu en-garde în ce priveşte relaţionarea cu ea. Menţionez că n-am nici un motiv concret să fac afirmaţia asta, e doar un feeling de-al meu…sunt curioasă să văd dacă se va adeveri sau nu, dacă sentimentul ăsta e pus în mine de D-zeu sau e doar o prejudecată de-a mea.
După timpul petrecut la şcoala privată, ne-am adâncit şi mai tare în mahala şi am făcut un scurt popas la una dintre şcolile de stat, şcoala unde studiază iubitul meu Sankar. O privelişte atât de tristă, o şcoală atât de sumbră, grotească de-a dreptul…Sankar a fost chemat în faţa noastră preţ de 1 minut…înăuntrul meu am fost atât de răscolită, îndurerată, n-am putut să manifest nici un gest de tandreţe şi dragoste faţă de el. E un băieţel de-a dreptul frumos, însă în ochii lui am citit o mare tristeţe (nu sunt melodramatică).Cum să nu fi trist, când trăieşti într-un asemenea mediu fără Isus în inimă. Din fericire, prima noastră întâlnire nu a durat mult, nu i-am spus mai nimic, decât numele meu şi i-am zâmbit. Oricum, nu eram pregatită suficient de tare, am realizat asta din faptul că mi-a fost atât de greu să mă abţin să nu plâng, şi să-l iau în braţe.
La amiază, am venit acasă de am prânzit iar înspre după-masă am mers la Şcoala Duminicală…copilaşii sunt formidabili, îi văd ca pe un lut care încă mai poate fi modelat…am asistat mai mult, ne-am prezentat si am “dansat” oleacă cu Simona încercînd să ţinem pasul cu modul lor de manifestare. Cântecele sunt cu semne ca şi la copilaşii noştri. În timpul petrecut aici, în mine am simţit un entuziasm mai puternic decât în celalalte locuri de peste zi…deocamdată inexplicabil.
Întorşi acasă, am coborât un pic cu Ioana şi Alyssa în faţa blocului, şi am poposit în curtea unei familii hinduse din casta superioară. Au fost tare prietenoşi şi deschişi faţă de noi. Mi-a fost atât de ciudat să vină servitorul să ne servească şi să se pună astfel la dispoziţia noastră, că mă controlam de-a dreptul să nu-i zâmbesc sau să încerc să-l ajut, să merg în întâmpinarea lui…însă, am facut-o, am urmărit reacţiile Ioanei, şi am copiat-o întocmai. Am servit un ceai negru indian cu lapte şi zahăr..mi-a plăcut gustul.
Seara, am făcut o vizită mai oficială ca să spun aşa, unui om important, şef de poliţie şi cu mare vază în Patna, familie baptistă. Aici, în ciuda primirii oficiale, ei au fost tare prietenoşi şi atenţi cu noi, am servit un ceai şi o prajitură gustoasă, iar pe urmă am intrat în vorbă cu fiica lor de 26 de ani, inginer de profesie, o fată mărunţică şi simpatică. Ea mi-a arătat toate acareturile, i-am spus că-mi plac animalele, mai ales câinii, neştiind că e şi animalul ei preferat, mai târziu am aflat. A fost drăguţă faţă de mine. La un moment dat, ne-am simţit stingherite cu Simo, pentru că ei mai discutau în hindi cu Dani şi Ioana, mi-era aşa de ciudat că râdeau aşa de zgomotos, parcă din orice, sau cel puţin mie aşa mi se părea. Am observat că cei din casta superioară preferă să poarte haine europene, nu copiază stilul european 100%, dar au multe piese de vestimentaţie europene. Am înţeles că ei au acest drept şi că hainele noastre aici sunt scumpe, un lux. Pe drum m-am gândit cu aşa tristeţe la ei, Ioana a spus că de abia după 2 ani de prietenie cu ei au îndrăznit să-i invite la masă, iar ei pe cât au fost de încântaţi, pe atât au fost de şocaţi de invitaţia simplă a Ioanei şi a lui Dani, pentru că au mărturisit, că nimeni nu i-a chemat la masă undeva doar ca să petreacă timp cu ei, ca şi oameni, ci doar dacă aveau vreun interes, dacă necesita vreo intervenţie din partea lui.
Seara, pe la ora 22,00 am petrecut un timp de părtăşie toţi împreună, facem asta în fiecare seară, de data asta ne-am lungit însă până către miezul nopţii, însă a fost minunat. După ce am citit pasajul din Rut 4 si 1 Samuel 1, am discutat şi Dumnzeu ne-a vorbit fiecăruia în parte. Pe urmă Dani a început să ne povestească secvenţe din mărturia lui, şi deşi eram obosită, m-am simţit înviorată în duhul meu. (Ana, femeie care mocnea de pasiune pentru D-zeu, trăia intens în interiorul ei – m-am regăsit aici, afară dau prea putin din trăirile mele, nu mă simt încă ok, decât atunci când sunt doar eu cu Domnul meu drag, singuri-singurei; s-a rugat specific – copil de parte barbatească, s-a ţinut de promisiune, a plătit preţul binecuvântării fără să cârtească sau să dea înapoi – despărţirea de Samuel, ducerea lui la Templu, a fost gata să dea mai departe ce-a primit de la Dumnzeu, nu să păstreze ce a primit. Oare ce s-ar fi intamplat cu Samuel dacă Ana nu l-ar fi dedicat Domnului aşa cum promisese? Ea a dat Domnului un copilaş nepriceput din care Dumnezeu a făcut un mare prooroc şi conducător peste Israel. Gândul cel mai puternic care a prins contur în mine: nu conteaza cine sunt, ce ştiu sau ce am, ci ceea ce contează e disponibilitatea mea de a mă pune cu totul la dispoziţia lui Dumnezeu, să fiu gata să dau mai departe ceea ce am primit de la El, să fiu gata să risc chiar să şi greşesc, dar să mă avânt cu El spre ceea ce El aduce înspre mine. Către sfârşitul discuţiei, am deviat puţin înspre subiectul dezbinărilor din partea asta de Indie, dezbinare între lucrători, familii, prieteni etc. Şi s-a născut în mine o nouă rugăciune, ca atunci când vor exista situaţii conflictuale, Dumnezeu să îmi dea o inimă cu adevărat smerită ca atunci când eu greşesc să fiu gata să îmi recunosc greşeala iar atunci când mi se va greşi să am o inimă suficient de iertătoare şi iubitoare, care să nu accepte în vreun ungher al ei, vreun sentiment de amărăciune, sau ranchiună faţă de nici unul dintre oamenii pe care Dumnzeu i-a pus în preajma mea.
Şi în ce priveşte oamenii, adesea mi-a zburat gândul la cei atât de dragi şi atât de departe de noi acum. Deocamdată, mi-e dureros de greu să vorbesc despre ei, simt un dor acut după compania lor. Astăzi am aflat că laptopul nostru nu are wireless, deci nu dispunem de net, decât ocazional şi pentru timp foarte limitat, însă sunt convinsă că lui Dumnzeu nu i-a scăpat detaliul acesta, ci a îngăduit ca lucrurile să stea aşa pentru binele meu şi al Simonei, nu punem la îndoială atenţia cu care D-zeu gestionează fiecare situaţie. Aşadar, văzând că comunicarea va fi mult redusă, neaşteptat de noi, am făcut un pact între mine şi Dumnezeu, mă voi ruga mai mult pentru cei de acasă, ori de cate ori îmi va fi dor de ei şi mă voi gândi cât de mult îmi doresc să petrec timp vorbind cu ei, am să mă rog, iar D-zeu să se ocupe să direcţioneze sentimentele mele de dragoste faţă de ei realizând o unitate în duhul…omeneşte nu e posibil, căci ochii care nu se văd se uită, dar ce nu poate face Dumnezeul meu?!? :-)
Astăzi, cât a fost ziua de lungă, am umblat în straie indiene…woow, cat de lejere şi comode sunt, si atât de elegante…îmi plac foarte mult. Am fost astăzi şi cu otorişca (un fel de cărucior pe 3 roţi)…interesantă experienţă, te aduce mai mult în lumea lor, păşind atât de aproape de ei. Înca e iarna, dar aerul e deja destul de înecăcios, si cald, seara e puţin răcoare, dar se poate sta în tricou…oare cum va fi peste o luna-două când vara îşi va intra în drepturi?
Până să aflu, mai trebuie să şi dorm că mâine la 7 fără zece sunt in picioare. Te iubesc, Domnul meu!
1 comentarii:
E doar 3.32, dar am atatea sa-I spun si eu Domnului. Abea astept sa citesc urmatorul post.
Trimiteți un comentariu