MARŢI, 3 FEBRUARIE 2009

Dimineaţa, aceeaşi cafea caldă datorită aceleaşi Simone calde şi dragi...pe urmă timpul petrecut cu Tata, la vorbă...El cu mine şi eu cu El...am citit din 2 Corinteni şi mi s-au conturat mai puternic în minte 2 vs: 2 Cor 2:14 „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă în carul lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui”...MULŢUMIRI anticipate chiar, prin credinţa în Dumnezeu, care TOTDEAUNA ne pune la dispoziţie BIRUINŢA, nu prin capacitatea noastră de a fi nişte campioni, ci prin HRISTOS, şi răspândeşte prin noi, Andreea, Simo, Dani, Ioana...mireasma cunoştinţei lui Dumnezeu, viziunea înmiresmată, dulce, aducătoare de speranţă şi lumină a viziunii Lui asupra vieţii, morţii etc, în ORICE LOC, chiar şi aici în India înrădăcinată în hinduism.

Cel de-al doilea verset aupra căruia m-am oprit a e vs. 17 „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi, ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu în Hristos”. Cum pot strica Cuvântul lui Dumnezeu? Răspunsul l-am găsit în trimiterile vers, însă cel mai clar am înţeles în 2 Petru 2:3. Pentru a nu strica Cuvântul, vorbirea mea trebuie să fie sinceră, să-mi aştern inima curată, ;i chiar de mă adresez oamenilor să o fac ca şi când l-aş avea pe Dumnezeu singur înaintea mea, cu responsabilitate şi atenţie.

Astăzi am fost pentru prima dată la şcolile de alfabetizare...sunt în număr de 3, clădirile sunt pe aceeaşi stradă, nu foarte departe de şcoala privată...nu-mi va fi teamă să mă deplasez singură de la şcoala privată, deşi prima dată când am văzut strada mărginită de nişte cutii, din care ies oameni, copii, animale.... haosul şi mizeria de nedescris din jur, mi-am spus că pe aici singură nu voi pune piciorul...Dumnezeu m-a întărit, şi dacă va fi nevoie chiar de mâine am să mă avânt cu Domnul meu drag pe acolo...şcoala de alfabetizare...hmm, de fapt câte o cămăruţă în cele 3 clădiri, ticsită de copiii murdari, neîngrijiţi, dar dacă vrei să te avânţi să priveşti până în spatele mizeriei, descoperi mult mai mult...sentimente, nevoie de dragoste şi atenţie, suflete goale, sortite pieirii...vreau să cred că prin disponibilitatea mea de a mă afla printre ei în această perioadă Dumnezeu mai vrea să le dea o şansă...să mă folosească ca pe o tânără aducătoare de veşti bune. M-aş pierde prin timp privindu-i şi întrebându-mă cu ce ochi îi vede Dumnezeu? Vrea să le dea o şansă?!?...privindu-i încerc să cred împotriva oricărei nădejdi...totuşi descopăr că se poate lucra cu ei...e nevoie de multă hotărâre şi claritate în expunerea cerinţelor şi informaţiei pe care vreau să o transmit...La prima dintre şcolile de alfabetizare de care voi fi repsonsabilă, cea din casa lui Santos ( 2 ore între 8-10), am găsit 30 şi ceva de copiii, stând pe jos, cu tăbliţe în faţă şi câte un caieţel...aici voi lucra cu Amit, un tânăr de 18 ani, cel care se va boteza în curând şi cu Tinku. Amit pare destul de visător, dar e conştiincios, pe când Tinku îmi place cum li se adresează, are potenţial în el, dar e nedisciplinat, întârzie la cursuri, uneori nu vine să predea deloc...va trebui să mă rog şi să caut o soluţie prin care să-l disciplinez, să-l ţin în frâu. Simo şi-a amintit de un cântecel scurt şi simplu în limba engleză, şi împreună am reuşit să-i învăţăm...îmi place că primeşti mereu un feedback de la copilaşi şi ăsta e un semn bun, colaborează. La cea de-a doua şcoală de alfabetizare (de la 10-12) voi lucra tot cu Tinku şi cu Gita Devi, se citeşte Ghita. Ea pare o femeie foarte blândă, dar Dani mi-a spus că e şi foarte hotărâtă...bună combinaţie...păcat ca are aşa slabe cunoştinţe de limba engleză, mi-ar fi plăcut să fiu mai liberă în comunicarea cu ea. La cea de-a treia şcoală (cu ore de la 15-17) în casa lui Renu voi lucra cu Maria, soţia lui Matthew şi cu Renu...niciuna nu ştie engleza foarte bine...ne va da Domnul o soluţie şi o înţelegere că să ne putem înţelege eficient pentru binele copiilor, şi de ce nu, şi al nostru, ca şi femei...mi-ar plăcea să ne împrietenim, să ajung să vorbesc deschis cu ele. Un miros greu e în încăperile astea, stomăcelul cred că le lucrează prea bine, bine că le lucrează, cu siguranţă mă voi obişnui...deja avem cu Simo câteva idei pe care dorim să le împlementăm, Dani şi Ioana au fost încântaţi de ele, sper să reuşim să disciplinăm şi profesorii să nu mai lucreze aşa superficial şi haotic cu ei...Domnul să ne dea înţelepciunea necesară şi consecvenţă în tot ce vom face.

Seara am mers cu Simo şi Dani la o întâlnire de evanghelizare, în casa lui Renu...atâta de rău îmi pare că nu înţeleg hindi...ei cântă, iar eu inventez cuvinte cu mesaj creştin şi le pronunţ pe linia lor melodică, şi nu mă las, mă închin şi eu prin cântare odată cu ei, iar în rugăciune...acolo mă simt ca şi acasă, în Micălaca...se roagă în comun, şi e aşa fain, că pot să-i vorbesc D-lui în limba mea....închid ochii şi uit efectiv de locul în care mă aflu..rămânem doar noi doi în cocina aia, dar atunci nimic nu mai contează...sunt fericită, iubită şi întărită. Nu am fost mulţi la întâlnirea aceasta, dar m-am simţit aşa ridicată în Domnul, în ciuda oboselii pe care am simţit-o. Mi-ar fi plăcut să pot vorbi la sfârşit mai mult cu cele 3 femei prezente, dar nu ştiau engleza...o fetiţă care o mai rupea în engleză m-a ajutat puţin cu tradusul, lucruri pur generale şi vagi. Mi-e aşa greu să le înţeleg şi să le reţin numele de numa’. Până nu am ajuns în India mă gândeam că toţi indienii ştiu engleză, dar nici pomeneală, mai ales cei din casta inferioară, „nimenii societăţii” nu vorbesc o boabă...offf, asta mă doare, că aşa aş vrea să mă pierd in conversaţii cu ei, poate în timp...cine ştie...

În drum spre casă, l-am rugat pe Dani să ne lase pe „stada cu telefonul”, o stradă paralelă cu blocul în care locuim, dar Dani ne-a lăsat la celălalt capăt al străzii şi nici Simo, nici eu habar n-aveam pe ce lume ne aflăm...era întuneric deja, luminile de la maşinile şi otoriştile care treceau haotic pe lângă noi parcă ne ameţeau de cap, cei din jurul nostru se uitau la noi, vorbeau şi râdeau de noi, sau cu noi?!? Apăi cum să nu li se părem „obiecte de studiu” când suntem singurele albe din zonă...de aproape o săptămână de când sunt aici, n-am mai vazut nici un alb, decât pe noi 5. Am vorbit cu pământenii noştri iubiţi, scurt cu fiecare, dar am tresăltat de bucurie şi eu şi Simo...câtă bucurie poate aduce timbrul unei voci calde, iubitoare, suflete care vibrează la fel. Tare dragi îmi sunt!

La cină, am stat la masă mai mult decât de obicei, am povestit cu Dani şi Ioana...a fost aşa fain...Simo a improvizat o prăjitură care nu necesita cuptor...oricum, mâncarea e aşa gustoasă aici...legumele şi fuctele de tot soiul au un gust...iamiiii, nu mă mai satur de ele, multe dintre ele îmi sunt total necunoscute, nu ştiu nici ce denumire au, nici cum se mănâncă....o adevărată aventură culinară.

Apartamentul în care locuim e aşa frumos, curat şi îngrijit...avem condiţii foarte bune....chiar astăzi îi spuneam Ioanei că Domnul ne-a dat apartamentul ăsta aşa frumos nu atât ca şi adăpost pentru trup, cât pentru mintea noastră, pentru psihic....e o altă lume complet diferită de cea afară, prin liniştea, ordinea, curăţenia şi pacea care domneşte îndărătul uşilor. Merg să mă pregătesc pentru timpul de părtăşia cu toată familia. Merg să mă odihnesc în Dumnezeu.