VINERI, 13 MARTIE 2009

Astazi pentru mine a fost o mini piatra de hotar. Inca de dimineata, Dumnezeu m-a avut in vedere pentru ceva special, a tinut cu tot dinadinsul sa-mi vorbeasca, sa ma invete ceva si ii sunt atat de recunoscatoare. In fiecare vineri, de la 8-10 avem la scolile de alfabetizare children club (ca si scoala duminicala la noi), iar de la 10-12 la cealalta scoala de alfebatizare acelasi program. Ioana a pregatit lectia biblica pentru astazi, iar eu trebuia sa o ajut cu intrebarile de recapitulare si cu organizarea unui joc. Insa, Domnul a rasturnat planurile noastre. In drum spre scoala, Alysha a vomat, draguta, si Ioana a luat decizia sa se intoarca acasa cu ea...m-a rugat sa merg singura si sa improvizez ceva cu copilasii, sa ma uit peste lectiunea ce trebuia sa o tina ea cat timp copiii canta cu Tinku...am acceptat mai mult buimacita...nu-mi venea sa cred ce mi se intampla, de emotii a inceput si burta sa ma doara...lectiunea o aveam in limba romana, eu trebuia sa o prezint in engleza, Tinku sa ma traduca in hindi...si toate fara sa ma pregatesc inainte...cum am sa stau in fata copilasilor...balbaindu-ma si strofocandu-ma, deja ma si vedeam in cea mai ridicola ipostaza posibila...oricum, n-am avut de ales...am ajuns la destinatie, Simo a plecat mai departe cu Dani la scoala privata iar eu cu plasuta cu lectia in mana, am inaintat catre casa lui Santosh (casa unde isi are locul una dintre scolile de alfabetizare). Imi doream sa se lungeasca drumul pana sa trebuiasca sa intru in cladire. Dar Domnul n-a facut minunea asta, insa a pregatit alta pentru fiinta mea. Am urcat la copilasi, si l-am rugat pe Tinku sa se ocupe el de prima parte, de cantari...am mers in spatele salii...aveam 15 minute sa ma uit peste lectie, sa vad despre ce e vorba in ea...si cand am citit...taman despre coborarea Duhului Sfant la Cincizecime...ma gandeam...orice, numai nu asta...ceva mai simplu nu se putea? Si citeam ca D.S este o putere, si citeam...si dintr-o data m-am oprit...am ridicat ochii spre cer si am inaltat o rugaciune destul de disperat rostita, dar aveam atata nevoie sa primesc raspuns la ea...i-am spus Domnului, ca uite, taman despre puterea Lui trebuie sa vorbesc, si ca sa pot vorbi despre ea, in aceste momente am nevoie sa o simt, sa o experimentez din nou...Doamne, trebuie sa-mi dai putere in urmatoarea ora sa pot vorbi copilasilor astora despre puterea Ta..fie ca ea sa ma poarte...Doamne, am nevoie sa faci asta...dupa ce m-am rugat printre dinti intr-un fel rugaciunea asta, inima si mintea mi s-au linistit si am inceput sa extrag cateva adevaruri generale relevante pentru copilasii din fata mea, apoi niste aplicatii practice pentru ei...am mers apoi in fata...si am inceput sa le vorbesc...si in timp ce le vorbeam lor...Dumnezeu imi vorbea mie...si-mi vorbea...si toata ziua a continuat sa-mi vorbeasca prin ceea ce gura mea le spunea copiilor...m-am gandit la Petru...Petru care inainte de revarsarea D.S era asa de las, un tradator...acum, acelasi Petru se ridica inaintea unei multimi de 3000 de persoane sa explice lucruri inexplicabile si pentru el...tocmai a experimentat botezul D.S, nici el nu stia foarte multe si totusi a vorbit cu atata putere si elocventa incat cei 3000 de oameni au crezut in Isus si L-au urmat...acelasi Petru, dar cu o alta putere...nu prin puterea intelepciunii, nici printr-o pregatire riguroasa, ci efectiv prin Duhul care era in el...acelasi Duh care e si in mine...Duhul lui Dumnezeu...daca Dumnezeu s-a putut folosi de un las ca si Petru, atunci El se poate folosi si de o fricoasa ca si mine...nu eu, ci Duhul lui Dumnezeu sa lucreze prin mine...ah, cat de mult imi doresc asta...cu disperare... Si le-am mai vorbit copiilor despre asteptare, cum se simt cand asteapta, cum trebuie sa astepte...si cand am terminat...nu mi-a venit sa cred...vorbisem o engleza suficient de elocventa incat Tinku sa nu fie nevoit sa-mi ceara explicatii suplimentare, nu m-am mai gandit nici la timpurile verbale daca sunt corect folosite, doar la mesajul pe care trebuia sa-l spun. Si cat de minunat am fost intarita si purtata de puterea despre care le vorbeam copilasilor. Nu am fost eu, sunt convinsa, a fost doar puterea Lui...slava Domnului! Sunt convinsa ca mai am multe de facut, de perfectionat, atat cat atarna de mine, dar autoritatea Cuvantului o primesc doar de la El...sunt bune strategiile, pregatirea, dar totusi total ineficiente daca nu sunt insotite de puterea care vine din Dumnezeu. Si cat tanjesc dupa acea putere vie, si stiu ca se poate primi, nu a fost data doar apostolilor, sau titanilor credintei, ea este la dispozitia mea...si vreau s-o apuc...ajuta necredintei mele, Doamne!

La ora 10 fara 10 am terminat programul la casa lui Santosh...au participat aprox. 40 de copii...pe urma, am mers la casa lui Ghita Devid...acolo, aceeasi rugaciune, aceeasi putere...am facut lectiunea biblica, jocul care a fost atat de savurat de copilasi...am plecat uimita...poate pentru altii nu ar fi fost cine stie ce ascultandu-ma, nici chiar pentru copilasi...dar pentru mine a fost o minune...si ii multumesc Domnului pentru ea. Si inspre seara, cand am ramas putin singura in pat, duhul Domnului mi-a vorbit si m-am simtit asa coplesita de importanta chemarii de a spune acestor copii despre Dumnezeu...din punct de vedere uman, nu le dau acestor copii nici o sansa...ma vad complet depasita de cerintele nevoilor, am impresia ca oricat ne-am sfarama tot nu putem acoperi nevoile lor spirituale si de ce nu materiale...dar imposibilul nostru devine posibil pentru Dumnezeu...nu stiu cum, prin ce metode, nici nu sunt chemata sa-mi bat capul, dar ma rog cu disperare ca Dumnezeu sa scoata sufletul acestor micuti din chinul unei vieti atat de dramatice si a unei vesnicii chinuitoare.

Petrecand timp in mijlocul lor, dintr-o data nevoile lumii au devenit mai mult decat o simpla statistica. Acesti copilasi ma priveau in fata, in ochi, in spatele lor se aflau nume, istorii...copii reali, oameni reali, ca si noi, ca si copilasii mei de la studiu, din Micalaca. Distanta dintre lumea mea si a lor s-a micsorat dintr-o data, cel putin pentru perioada in care sunt aici...si cred ca mai mult decat atat. Si totusi nu e necesar sa vi pana in India ca sa vezi nevoile celor din jurul tau...si acasa, suntem inconjurati de vecini care isi traiesc viata fara nici un folos, in pacat; de copii singuratici care frecventeaza scolile noastre duminicale; de familii nefericite care ne implora atentia si ajutorul...nevoia este prezenta; la fel si oportunitatea - daca suntem dispusi sa ne deschidem pentru ea.

Stiu ca acesta este locul unde vrea Isus sa fiu...deja nu mai sunt atat de coplesita de mizeria din jur, de zgomotul atat de obositor, de cipchirii (soparlele) care se perinda tacticos pe peretii clasei...copiii, oamenii, imi acapareaza atentia...zambesc timid...imi amintesc de intrebarea care am pus-o in sinea mea in prima jumatate de ora dupa ce am aterizat pe aeroportul din Delhi...”Oare am sa ajung sa iubesc oamenii astia atat de diferiti, ciudatii astia de neinteles?”..........cred ca incep sa-i iubesc...si cant: „O creste iubirea in inima mea/Isuse, Isuse mereu te-as ruga”...incepe sa ma doara, si desi ma doare, nu vreau sa ma lipsesc de durerea asta, care simt ca ma arde...nu vreau, pentru ca ea ma duce pe genunchi. In mod tainic si de neinteles, stiu ca Dumnezeu e prezent in mijlocul acestor oameni traumatizati si ingroziti...desi partea asta a Indiei pare un loc lipsit de Dumnezeu si de orice crampei de atmosfera divina precum este iadul de rai, cred ca Dumnezeu are un plan, un plan de salvare pentru sufletele acestea de copii, la fel de pretioase in ochii Lui ca si sufletele nepoteilor mei de acasa...logic, omeneste vorbind...nu le dau nici o sansa...insa Dumnezeu a promis...orice natiune, oricare...si El se tine de promisiune.

Dupa-masa am plecat cu Simo, Dani si Santosh intr-o localitate invecinata Patnei, ca sa o aducem pe sotia lui Santosh inapoi in casa sotului ei. E asa ciudat aici, multe fete, majoritatea chiar, dupa ce se casatoresc se intorc la casa parinteasca, nu raman alaturi de sotul lor...ne tot minunam cu Simo de asta...Santosh e casatorit de aproape un an, dar nu stiu daca a petrecut 2 luni alaturi de sotia lui...ultima oara a fost plecata de la el pentru aproximativ 5 luni...azi a fost ziua cand am mers dupa ea sa o aducem inapoi acasa. L-am urmarit cu privirea pe Santosh...astazi a fost mult mai zambitor, se vedea clar ca e emotionat...ciudat...ei pana la casatorie nici nu s-au vazut, parintii aranjeaza aici casatoria, insa totusi se simtea ca el o place, sper sa nu fie doar in imaginatia mea de fata romantica, dar se vedeau „butterflies” in aer...si Simo a avut aceeasi senzatie....la un moment dat cantam pe drum ca si doua adolescente: „ love is in the air...everywhere I go”

Ca sa ajungem in acea localitate am trecut peste un pod, cel mai lung pod din Asia...nici mai lung, nici mai scurt de 7 km....la un moment dat am coborat din masina sa facem cateva poze...vai ce se misca betonul sub noi, si era asa trafic...aveai impresia ca acum-acum cedeaza placa de sub picioare. Pe langa noi treceau niste autobuze e mult spus, vehicule ticsite cu oameni, in interior si deasupra, si nu erau double-deckeruri ca si-n Londra...efectiv oamenii calatoreau pe partea superioara a autobuzului...doar in pozele ce le primeam in mailuri am mai vazut asa ceva, stiti voi, mailurile alea cu ciudatenii, diverse fotografii ciudate menite sa ne starneasca rasul si mirarea...heeeei, aici e o realitate, un cotidian sa faci astfel naveta. Am trecut peste Gange...nici nu mi-as fi imaginat cat de mare si intins poate sa fie...pe urma, o gramada de plantatii de bananieri...o gramada de colibe pe plantatii...doar in filme sau descris in filele cartilor am mai intalnit asemenea panorame...in sec. 21...epoca moderna...sa traiasca unii oameni in cocioabe impletite din stuf si mai stiu eu ce...parca nu s-a schimbat nimic din vremea in care Mary Slessor era misionara in Africa...am crescut cu imaginea conturata din cartile ei...acum ma aflam in fata aceleiasi realitati.

Casa sotiei lui Santosh...foarte saracacioasa, pamant pe jos, ridicata din caramizi, dar netencuita nici macar pe dinauntru, geam de lemn, fara sticla, pe geam se vedeau frunzele mari si verzi ale bananierilor (privelistea asta m-a incantat de numa); pe jos, intre „podeaua” de pamant si ziduri era o distanta suficient de mare incat sa poate sa intre un caine in casa, d’apai insecte de tot felul...in camera in care am fost primiti trona un pat de scanduri, totusi atent aranjat, cateva scaune de lemn si plastic, un TV mic (functionabil?) iar pe perete atarnau cateva chestii lucrate manual...am asteptat in incaperea aceea (ma gandeam ca ei trebuie sa fie foarte recunoscatori penru casa lor...aveau pereti si electricitate, spre deosebire de altii din vecinatatea lor). E asa ciudat, nu stiu daca datorita dozei de nebunie din mine, sau mai mult decat atat, dar mi-ar fi placut sa fi innoptat intr-o asemenea casa, macar pentru o noapte, cred ca as fi trecut si peste fobia de insecte...semana prea mult cu casa din imaginatia mea de copila...ciudat sentiment de deja-vu am avut...constructia case si bananierii verzi care se zareau pe geam mi-au amintit de filmul „Laguna albastra” :-)

Santosh a mers de a vorbit putin cu familia fetei...mentionez ca in intampinarea noastra nu a iesit nimeni...apoi, Santosh ne-a ghidat inspre incaperea descrisa mai sus, pe urma am asteptat, si tot asteptat...stiam doar ca fata se pregateste intr-o alta odaie...la un moment dat a intrat un baietandru, si fara sa ne priveasca a inceput sa insiruie pe pat in farfurii plate, tot felul de fructe...si a adus cateva pahare de tabla, ca pe vremea imparatilor romani si culmea...o sticla de Sprite. Era pentru noi, semn de ospitalitate...am mancat copios...banane, struguri, guava, mere ...doar noi de noi..gazda nu si-a facut deloc aparitia....doar intr-un final cand a fost gata fata. Atunci am iesit toti afara...il tot intrebam stangace pe Dani...cu cine se cuvine sa dau mana, sa salut etc...doar cu fata a trebuit sa fac cunostinta...in rest, cu nimeni...Santosh i-a luat valiza, a asezat-o in masina si am urcat si noi...mama fetei a inceput sa planga...si pe fata am simtit-o chircita putin langa mine...parea asa copilita...oricum, nu are decat 17 ani...chiar e copila...in mana tinea strans o punga cu orez si niste bancnote. Pe drum am intrebat-o (Santosh traducea) de ce trebuia sa tina punga aceea de orez in mana...saracuta de ea, nici ea nu stia de ce, asa trebuia si punct. Dupa putin timp, s-a mai destins...parea foarte prietenoasa si comunicativa...pacat insa ca nu vorbea deloc engleza...asadar, nu am reusit sa vorbim prea multe, uneori doar ne zambeam. La un moment dat, a inceput sa ma piscaleasca pe mana...incerca sa vada daca pistruii mi se stergJ ...o fi crezut ca eu mi i-am pictat, ca unele indience isi mai fac tot felul de picturi pe maini si picioare...asa mi-a venit sa rad...n-avea rost sa incerc sa-i explic ce e ala un pistrui, s-a lamurit ea singura ca nu se stergJ Santosh era cu Dani pe locurile din fata ale masinii, noi in spate...oh, desi toata situatia asta a fost asa de ciudata pentru noi, adaptandu-mi putin gandirea culturii lor, fata asta e cu adevarat binecuvantata ca-l are pe Santosh ca si sot...el e indianul cel mai bland, sfios si cu bun simt pe care l-am intalnit pana acum...e deosebit de toti ceilalti...de i-ar urma si ea credinta (ea e hindusa, cei doi s-au casatorit inainte ca Santosh sa se boteze)...sper sa pretuiasca sotul pe care il are, chiar daca puterea de decizie in ce-l priveste nu a stat in mainile ei. Mi-a fost drag de Santosh cum o privea, scurt, dar cu sfiala si drag...rar intalnesti sfiala asta dulce in cuplurile noastre ultramoderne...mi-a placut. In rest, toata situatia mi s-a parut asa dureroasa...obiceiuri tinute cu sfintenie fara ca macar sa aiba o explicatie in practicarea lor, fete maritate la o varsta asa frageda, date pe mana nu stiu cui (asta e un caz fericit, pentru ca Santosh e de treaba), suflete de copii smulse prea devreme din casa parinteasca si aduse intr-o casa straina, alaturi de intreaga familie a sotului..socri, bunici, frati, cumnati, nepoti...straini cu a caror prezenta trebuie sa se obisnuiasca vrand-nevrand.

Astazi, am ramas inca o data uimite cu Simo...ce bine ca e Simo aici...e mult mai fermecator sa vezi doua persoane cum incearca sa se dumireasca, sa inteleaga...si totusi sa fie mai presus de intelegerea lor...devine chiar amuzant...si am fost si amuzante si amuzate, si totusi...atat de recunoscatoare ca noua ne-a fost descoperit altceva, Altcineva.