Momente şi schiţe din India.

LUNI, 6 APRILIE 2009

2010-01-04T03:54:00.000-08:00

Ieri, prin bunatatea lui Dumnezeu a avut loc botezul lui Amit…sarbatoare aici,
printre noi, dar si in Cer…o duminica frumoasa, insorita inca de dimineata…in biserica, in prima parte, desi am stat cu Alisha mai mult prin spate si afara, totusi inima mea a fost inundata cu o bucurie speciala…ii vorbeam Domnului in gandul meu, si ma rugam si El se facea simtit in inima mea…au participat destul de multi, copii, tineri si adulti…m-am bucurat sa revad doi dintre tinerii care inainte cu o zi au participat la tineret pentru prima data…si a fost si Viki…barbatul acela tanar, care duce o lupta crancena cu drogurile…simteam ca mi se rupe inima, cand il vedeam cat de greu isi controleaza tremurul, cat de mult isi doreste o schimbare…imi place sinceritatea lui copilareasca…Dumnezeu sa se indure de el!
Desi, vineri si sambata Dani a tot incercat sa accelereze lucrurile cu zidirea bazinului (si a si reusit, pentru ca a fost terminat proiectul la timp – lucru mare aici ), totusi lucrurile nu s-au intamplat precum am fi crezut noi…aveam bazin, destul de adanc…insa curentul s-a luat si nu am mai avut apa….insa, nu la intamplare, Domnul nu a ingaduit sa se ia curentul pana ce bazinul nu a fost umplut cu apa pana la genunchi…iar putinul acela s-a dovedit a fi suficient pentru botezul lui Amit. Amit e cea de-a treia persoana care paseste in apa botezului de cand Ioana si Dani sunt aici…desi e un baiat de 18 ani, saracacios, umil si simplu…Domnul i-a zambit si l-a iubit…si l-a dorit…si i-a dat puterea ca sentimentul sa fie reciproc, ca si Amit sa tanjeasca dupa nevoia de a fi in relatie cu un Dumnezeu viu, real si iubitor. Fiind periculos si putand sa duca la multe complicatii, nu Dani a fost cel care a oficiat botezul, ci a apelat la un pastor indian…e interesant…in India e libertate religioasa, cel putin oficial…insa, strainilor le este interzis sa aiba convertiti si se pedepseste aspru…de exemplu in ce ne priveste… vecinii din bloc, din imprejurimi, stiu ca lucram la scoala…Simo la scoala privata, eu la clasele de alfabetizare, stiu ca suntem crestini, ca nu credem in hinduism, ca obisnuim chiar sa mergem la biserica…daaar, nu stiu ca Dani insusi are o biserica, ca avem intalniri cu copiiii “children club”…Ioana ne spunea, ca daca s-ar afla am fi izgoniti din bloc, din cartier, in cel mai bun caz…insa nu traim cu teama aceasta in spatele nostru…ne vedem linistiti de vietile noastre, nici nu ne avantam excesiv de mult in discutii ample, mai ales eu si Simona…si ori de cate ori ne intreaba cineva pe strada ce facem aici, in Patna le raspundem ca invatam copiii la scoala privata si ii dam numele sau eu la clasele de alfabetizare…iar atunci lor nu li se mai pare nimic suspect, fiind obisnuiti cu maicutele catolice care au facut multe asemenea actiuni aici.
Ok, sa revin la botezul lui Amit…chiar inainte sa paseasca in apa botezului, Amit a facut o frumoasa marturisire, pacat ca nu am inteles-o, insa stiu ca a fost frumoasa, pentru ca l-am vazut sincer si zambitor si cum gesticula…l-am “citit” ca sa spun asa. Doamne, cat de minunat lucrezi Tu, cat de revelant Te sti face pentru fiecare in parte…in ciuda diferentelor dintre noi, cat de minunat, unic si personal Te sti descoperi fiecaruia.
Astazi, luni, am mers de dimineata la toate cele trei clase de alfabetizare…am avut de notat inca cateva lucruri inainte de sedinta pe care o vom avea maine cu toti profesorii…dorim sa aducem cateva imbunatatiri, sa introducem caiete de teme, pe langa cele de clasa, sa organizam mai bine munca invatatorilor la clasa…Dumnezeu sa ne dea intelepciune si dorinta de a fi cat mai buni si eficienti pentru copilasii acestia, de dragul Lui. Dupa ce am plecat de la casa lui Santosh, acelasi baietel, Guddu, care ma asteapta de fiecare data la final si parcurge cu mine de mana distanta dintre scoala de alfabetizare si casa lui, m-a luat de mana si astazi…insa, in locul unde trebuia sa ne despartim m-a tras de manuta si mi-a spus ceva din care eu nu am inteles nimic mai mult decat “miss” insa dintr-o data mi-am dat seama ca vrea sa merg cu el, ca ma invita acasa la el…nu stiam unde sta, cat de departe, insa am avut sentimentul ca trebuie sa-l urmez…asadar, i-am zambit si l-am lasat pe el sa ma conduca…ne-am abatut de la drumul principal, am intrat pe un culoar imprejmuit de un fel de case-colibi (nu erau nici colibi din lemn, nici case…niste ridicaturi din pamant cred, foarte saracacioase)…ma conducea atat de sigur si mandru, si desi eu eram putin stingherita de privirile celor din jur, el inainta foarte sigur pe el… dupa cateva minute, am ajuns la casa lui…o camera in care trona un pat mare si tare si o masa incarcata de caiete, haine si nu mai stiu ce…mi-a prezentat-o pe sora lui in varsta de 16 ani, pe o matusa de-a lui, am inteles ca mai are inca un frate, dar el nu era acolo…i-am intrebat de parinti…din semnele ce mi le faceau am dedus ca sunt plecati…nu stiu insa daca temporar sau nu…am schimbat discutia…le-am spus ca au un baietel tare istet (spus…gesticulat, de fapt)…imediat au inceput sa ma serveasca…cu ceaiul lor specific (ceai cu lapte…la culoare arata ca si cacaua cu lapte, la gust…n-am cu ce sa compar…nu pot sa spun ca-mi place, insa ori de cate ori sunt servita cu el il beau pana la fund)…mi-au adus ceva biscuiti si “snacksurile” lor specifice picante…ma simteam stingherita de faptul ca ei cu atata drag si deschidere imi puneau la dispozitie putinul lor…si ma gandeam la cultura noastra, din occident…ar avea o lectie buna de dat indienii alor nostri…stiam de la Dani cat de tare se bucura ei cand pot face asta, si ca daca chiar vrei sa-i faci sa se simta bine atunci sa servesti…asadar, am facut intocmai…si desi nu am stat mai mult de 10-15 minute, m-am simtit minunat de bine printre ei, cocotata pe marginea patului acela inalt si tare...din putina si stalcita engleza pe care o vorbea sora lui Guddu am inteles ceva…..”you…come…next time…come”…imi venea sa o imbratisez de drag, cum se chinuia cu atata seriozitate sa formuleze o noua invitatie…si i-am promis ca am sa mai trec pe la ei…si daca Domnul ma ajuta, am s-o fac cat de curand…imi pare rau ca n-am avut la mine aparatul de fotografiat…insa data viitoare doresc sa fac cateva poze cu ei si locul in care ei traiesc zi dupa zi.

DUMINICA, 5 APRILIE 2009

2010-01-04T03:52:00.000-08:00

Inca o saptamana cu multe in ea…multe frumoase, multe crunte…nimic la intamplare insa…la capitolul frumos: intoarcerea lui Dani din tara…m-am bucurat cand l-am vazut iesind din aeroport marti la amiaza, era echipa incompleta fara el…asteptam vesti de acasa, asteptam sa recunosc scrisul celor iubiti de mine pe plicuri…sa le adulmec scrisorile, sa rad si sa plang citindu-le…si am avut parte si de surprize…una mai placuta decat cealalta…doua aranjamente cu oua…unul portocaliu, celalalt vsiniu…nu a fost nici o confuzie in a stabili care e al Simonei si care al meu…si inca ceva…un gand nerostit, dar “citit” de Adri….si bineinteles, am primit seminte Nutlineeeee…si toate au fost minunate, dar scrisoarea de la mami, dureros de frumoasa…si atat de unica pe cat e si ea…m-a durut dorul de ea…dar stiu ca e aici, cu mine…o simt datorita rugaciunilor ei.
Miercuri am avut intalnirea cu echipa implicata in lucrarea de la biserica…a fost un timp de partasie minunat…insa toata bucuria a fost umbrita de ceea ce citeam pe fata lui Amit…l-am simtit “altfel” de cum m-a salutat la inceput…parea ca nu e deloc prezent intre noi, era nelinistit, trist, indurerat…stiam ca tatal lui e in spital, insa nici acum n-as putea sa spun daca asta a fost motivul starii sale de apasare…duminica (maine) urmeaza sa fie botezat… numai Dumnezeu cunoaste luptele lui interioare…am inceput sa ma rog pentru el in timpul programului, imi venea sa tip ca cineva sa-i intinda o “mana de ajutor”… la sfarsit l-am abordat si l-am intrebat ce se intampla cu el, cum e…mi-a raspuns:”tike”=”bine”…si i-am spus ca nu-l cred deloc ca e tike, si ca ma rog pentru el in mod special…nu a mai spus nimic, l-am vazut lacrimand, dupa care s-a intors pe calcaie… eu am cedat in mine…am iesit afara, in intuneric, si cu tot din mine am strigat …nici nu stiu…catre Dumnezeu sau la Dumnezeu…uram barierele astea culturale femei-barbati, limba asta pe care nu o inteleg, sa-mi tot reprim sentimentele, sa nu pot atinge camadereste pe cel caruia ii vorbesc, sa ma tot intreb oare deja am vorbit prea mult cu adolescentul asta, poate parea ceva suspect daca fac asta sau cealalta?!? etc etc…de rugat ma puteam ruga si de acasa pentru ei…de ce a vrut Dumnezeu sa ma aduca aici, daca si-asa nu pot fi eu, cea care am fost formata de El sa fiu?...inca nu am privirea de ansamblu, cred insa ca El o are…asadar, ma incred in El…si-L rog …asa de mult Il rog, ca intr-o zi sa ma ridice deasupra a tot ca sa vad si eu ce vede El in momentele astea, cand pentru mine orizontul e atat de nedeslusit……..in mine, pentru mine si viitorul meu vad si simt cum ma schimba…simt durerea modelarii…si strang din dinti desi ma dor multe, insa nu vreau sa fug, nici sa alerg de aici, pentru ca stiu ca trebuie sa trec pe aici, si daca ma voi lasa modelata de El totul va fi inspre binele meu final, inspre binele celorlalti, pentru ca voi fi mai asemanatoare Lui…insa nuuu, nu ma multumesc ca Domnul sa aiba doar fiinta mea si a Simonei in vedere…impreuna vrem sa lasam aici tot ce El a pus deja in noi acasa…sa lasam celor de aici un dor de Cer.
M-am simtit asa unita cu Simo cand mi-a spus ca si ea a simtit starea de tristete ce o transmitea Amit, si ca s-a rugat si ea in tot timpul programului. Acasa, am stabilit impreuna Da.ni, Ioana si Simo sa mergem cat de curand sa-l vizitam pe tatal lui Amit, la spital
Vinerea aceasta a mers Ioana la children club, Simo era cu Dani la scoala privata, asadar am ramas acasa cu Alisha…e o adevarata minune Alisha noastra…un copil atat de incantator…o fetita binecuvantata pentru a fi o binecuvantare…m-am bucurat in prezenta ei de linistea si vioiciunea molipsitoare…puteam sa o pup si sa o strang in brate fara nici o baiera, sa-i vorbesc cu convingerea ca intelege ce-i spun, sa fiu eu insami necenzurata
Dupa-masa, impreuna cu Dani, Simo, Matthew si Amit ne-am pornit inspre spital…sa-l vizitam pe tatal lui Amit, care era internat de ma bine de o saptamana…spitalul se gasea la un alt capat al Patnei…departe de zona in care avem noi activitatile…incredibil, si Amit se “aventura” tot pentru prima data in zona aceasta…nici macar nu ajunsese pana acum sa-l viziteze pe tatal sau la spital…spitalul!!! Sincer, mi-am coborat asteptarile cat de jos, insa chiar si asa…am ramas socata…socata de tot uratul, haosul, lipsa de umanitate din jur…incredibil, cand am intrat in salon. Desi pare crunt ce spun…am asemanat oamenii aceia bolnavi cu gandacii…erau insirati pe paturile acelea de fier, pe jos intre paturi…slabi, schimonositi, jegosi, fara nici un licar in privire…pe langa toata durerea, mizeria din jur, pe langa lipsa dotarilor minime strict necesare unui spital…salonul pe care tocmai il strabateam era in plina renovare…cativa muncitori suspendati efectiv razaleau peretii peste trupurile bolnavilor…mie una, mi-a fost greu sa suport praful d’apai celor bolnavi…femei, barbati, adolescenti…unii in soc, altii ceva mai intremati, cat sa se ridice in capul oaselor sa se ”infrupte” din nelipsitul orez…o asistenta ajutata chiar de cel bolnav se straduia sa monteze o perfuzie…care la randul ei era agatata, atarna de geam…in filme de gen “Pearl Harbour” am mai vazut saloane de spital aratand sub orice critica, insa ca si acesta din fata ochilor nu mi-a fost dat sa vad pana acum…ma intrebam oare aici cat dureaza pana observa cineva ca X din patul Y a decedat…am suspinat in mine si continuu ii vorbeam lui Dumnezeu, si-L intrebam cum e posibil sa existe asa ceva in secolul 21, cum poate sa priveasca zilnic la atata durere…si mi-a venit in minte versetul acela din Matei ca si perii din cap ne sunt numarati…si chiar daca nu vedeam nimic din frumusetea lui Dumnezeu in tot ce mi se desfasura inaintea ochilor, am gasit dintr-o data liniste in fata neputintei mele de a schimba ceva acolo, practic…stiam ca totusi Dumnezeu e in control, si in Suveranitea Lui stie El ce face, ce si cat ingaduie si mai ales, pentru ce ingaduie…
Intr-un asemenea loc, intr-un pat din salonul descris mai sus, l-am gasit pe tatal lui Amit…alaturi ii stateau sotia si fiica…nu am inteles prea multe detalii vis-à-vis de starea sanatatii lui, doar ca are probleme cu circulatia sangelui…venele ii sunt infundate, si ca are nevoie de transfuzie…dupa care, in timp ce studiam tabloul grotesc din jur, am inceput sa ma simt tot mai inabusita de cei care se strangeau in jurul nostru ca si la spectacol…albi in spital vizitand un negru sarac si sarman…sa fie chiar asa de interesant asta pentru ei?!? In mine asa deranjata am fost, ca efectiv imi venea sa-i repezesc ca sa se imprastie…macar aici sa se abtina de la a fi gura-casca, sa aiba atata delicatete si respect pentru bolnavul din pat sa-si tina in frau curizotatea…pe strada nu mai sunt deranjata de holbarea lor, insa aici…chiar si aici?!? Bineinteles ca n-am obtinut feedbackul dorit
Am incercat sa cautam medicul, insa dupa cum n-am reusit sa-i dam de urma, as fi spus ca nici macar nu exista …intr-un final, a ramas ca Dani va plati pe cineva sa doneze sange pentru tatal lui Amit (aici se pot gasi asemenea voluntari bucurosi)…sa speram ca-i va fi suficient atat pentru a se repune pe picioare…ne-am rugat pentru el fiecare in gand…si cutremurate in noi, am plecat…ce har…sa poti pleca dintr-un asemenea loc…insa cati altii au ramas …oh, Doamne, cati altii au ramas si cati altii vor mai ajunge acolo.
Ulterior, am aflat ca spitalul acela e de stat, si in India orice tine de stat e foarte, foarte bine platit…si ca in spitalul respectiv lucreaza cei mai buni medici din Patna, cei mai capabili…o fac pentru bani…insa, daca doresti sa beneficiezi de conditii caaaaat de caaat mai umane poti sa dai de ei la cabinetele private, contra unei sume frumusele de bani…cum sa fi un intelectual, mai cu seama medic si sa te complaci intr-o asemenea stare?!?...si din cate ne-a povestit Ioana, aici nu e cel mai rau…spitalul pentru copii e si mai jalnic si inuman de atat…nici nu incerc sa-mi imaginez cum poate arata…sunt complet depasita …
Seara, a trebuit sa ma rog chircita fiind in pat sa pot adormi ca de afara se auzea o muzica asa de galagioasa si lipsita de armonie…se sarbatorea ziua de nastere a unui zeu…Doamne, cata intunecime in mintile acestor oameni, oameni exact ca si mine…cata orbecaire…toata mizeria, ingustimea tot raul de aici isi are radacina si e incurajat de teoriile astea hinduse…mult spus teorii, nu sunt decat niste povesti si totusi au atata putere de subjugare a mintilor...cat de ridicol poate deveni satan…si totusi stapaneste inca aici…insa nu pentru totdeauna si la nesfarsit…cand merg pe strada adesea ingan melodia cantata de Alin Timofte…”Il vad pe El”…si privesc in perspectiva…si-L vad pe El…”Il vad pe El, pe Domnul meu,/Inaltat in inchinarea ce I-o da poporul Sau”.
Sambata…datorita faptului ca in biserica se lucra pentru zidirea bazinului pentru Amit nu am reusit sa avem intalnirea cu copilasii, insa dupa-masa ne-am intalnit totusi cu tinerii. In afara de noi (Dani, Simona, eu, Amit, Mathhew&Mary – care suntem in echipa de lucrare) mai veneau cate 3-4- tineri, insa acum sambata am avut parte de o surpriza atat de placuta…au fost cam cu zece tineri mai multi decat de obicei + surorile si fratele lui Mary care sunt veniti in vizita la ea. Aasadar, am ramas inca o data uimita de cum Dumnezeu lucreaza…eram aproximativ douazeci de tineri…ce mare era acum cercul in care ne-am aranjat scaunele…vreo 5 dintre ei erau pentru prima data…colegi de clasa cu Chandan…Desi nu am putut sa avem un timp petrecut in Cuvant datorita muncitorilor care lucrau la bazin, totusi L-am simtit pe Dumnezeu prezent printre noi prin jocul care l-am jucat, prin cantarea pe care i-am invatat cu Simo, printre zambete, tot. Vikash, tanarul de care Simo a spus cateva cuvinte data trecuta e nelipsit de la intalniri si atat de animat…impreuna cu Simo il urmarim adesea cu privirea si ne minunam de cat de special e, cum gesticuleaza, coordoneaza, e atat de plin de viata acum, are asa de mult potential…insa, incerc sa nu-i scap nici pe ceilalti din vedere…mi-e drag si Omesh, pe care am reusit sa-l cunosc mai bine cu ajutorul unui joc de autocunoastere…ce vise indraznete au majoritatea din ei…din punctul nostru de vedere, privind la ei, le vedem aproape imposibil de realizat (Omesh, care e atat de simplut in tot isi doreste sa ajunga in fortele aeriene indiene, altul comandant in armata indiana etc)…ma intreb, ce vise are Dumnezeu cu ei…care e scopul Lui pentru vietile lor, concret si practic…ne rugam pentru ei si ne facem disponibili, in rest Domnul nostru sa lucreze…personal, nu mai vreau sa spun nici ca prin mine, nici cum, nici cand…ca nu cumva sa ma trezesc ca in spatele rugaciunilor bine intentionate sa cer cumva ceva “pentru mine” de fapt…ma rezum la atat: “sunt aici, la dispozitia ta”…”faca-se voia Ta”…ce curios, aici am inceput sa-mi schimb si modul de a ma ruga, de a privi la anumite lucruri, persoane cu o abordare total diferita, de a tacea mai mult, de a astepta mangaiere, acceptare si incurajare nu de la oameni, ci de la insusi Dumnezeu…si curios, in cele mai grele momente doar El imi ajunge.
Tacerea inseamna blandete
• Cand nu raspunzi la ofense
• Cand nu iti reclami drepturile
• Cand ii lasi lui Dumnezeu apararea onoarei tale…

Tacerea inseamna milostivire
• Cand nu dezvalui greselile fratilor
• Cand ierti fara sa te mai opresti la trecut
• Cand nu condamni, dar mijlocesti inlauntrul tau pentru altii

Tacerea inseamna rabdare
• Cand suferi fara sa te lamentezi
• Cand nu cauti consolarea oamenilor
• Cand nu intervi, dar astepti ca samanta sa rodeasca incet

Tacerea inseamna umilinta
• Cand taci pentru a-I lasa pe ceilalti sa se evidentieze
• Cand nu afisezi ostentativ darurile lui Dumnezeu
• Cand lasi ca actiunile tale sa fie gresit interpretate, cand lasi altora gloria faptelor

Tacerea inseamna credinta
• Cand taci pentru ca El este acela care lucreaza in tine, cand renunti la sunet, la vocile lumii pentru a ramane in prezenta Sa
• Cand nu cauti intelegere, dar iti este suficient ca El te cunoaste…

Tacerea inseamna adoratie
…cand imbratisezi crucea fara sa intrebi “de ce”…
Pretuiti tacerea!

MARTI, 31 MARTIE 2009

2010-01-04T03:51:00.000-08:00

Peste cateva ore ajunge Dani...de-abia astept! Astept vesti „proaspete” de acasa...scrisorele...nu multe, dar din acelea faaaaine de la oameni faini Dimineata mergem la aeroport dupa el. Ioana e asa de bucuroasa...mi-a fost drag s-o vad zilele astea cat de „incompleta” e fara Dani...mi-a amintit de Moni si Feri si de perioada cand au fost ei despartiti...nimic nu mai avea acelasi gust, culoare, forma pentru ei...zambesc...nu stiu cum e sa fi asa, dar mi-e drag sa-i vad pe cei din jur atata de indragostiti.
Toata saptamana am petrecut-o intre fete...Domnul ne-a purtat minunat de grija ...acasa, pe drum, la scoala, cumparaturi...Am inceput parca sa ne regasim in ritmul vietii de aici, sa avem un program, sa anticipam situatii...aici perseverenta e un cuvant cheie...vad asta zilnic la clasele de alfabetizare...nu cu copiii e greu...ci mai dificil e cu cei care se ocupa de ei...si nu pentru ca ar fi ei caractere dificile neaparat, dar sunt tare putini organizati in munca lor...imi doresc asa mult sa-i pot ajuta, sa le dau un exemplu de altceva decat ceea ce stiu ei deja si impreuna toti sa dorim imbunatatiri...sunt constienta ca trebuie mult efort depus fara sa ma astept la rezultate „instant”. Dar asteptari am...de la D-mnezeu, de la mine , de la ei....si cred in concretizarea lor.
Ma rog pentru Amit...un fost copil de pe „bancile”scolii de alfabetizare (am folosit ghilimelele pentru ca aici copilasii nu stau in bancute, ci pe jos)...un suflet de copil pierdut, analfabet, fara nici o speranta...asa l-au gasit Dani si Ioana cand au ajuns in Patna...astazi lucrez alaturi de el la una dintre clasele de alfabetizare...cat de curand, in saptamanile urmatoare va primi botezul in apa...e adolescentul cu unul dintre cele mai frumoase zambete. E minunea lui Dumnezeu! Amit provine dintr-o casta inferioara, situatia lui de acasa e foarte grea, adesea umbla atat de jerpelit, e complexat...si totusi, Isus a privit la el si a vazut mai multe decat se poate vedea...si desi nu stie prea multe cum sa se comporte cu copilasii, cum sa se impuna, cum sa-si organizeze munca...aleg si eu sa vad ce-ar putea sa fie in viitor...si-mi doresc sa-i fiu de ajutor, o inspiratie pentru el si ma rog ca Dumnezeu sa ma ajute in neputinta si limitarile mele pentru a fi cu adevarat o binecuvantare pentru viitorul lui...cand ma gandesc la el si la copiii printre care lucrez imi vin in minte cateva versuri dintr-o melodie:
„Heal my heart and make it clean
Open up my eyes to the things unseen
Show me how to love like you have loved me
Break my heart from what breaks yours
Everything I am for your kingdom’s cause
As I go from nothing to eternity”
Ma inspira mult aceste versuri si adesea le rostesc in rugaciunile mele…si astept raspunsul practic de la Domnul.
As fi vrut sa scriu mai multe, dar mi-e asa un somn, iar dimineata vreau sa fiu fresh, sa nu-mi scape nici un detaliu din tot ce va povesti Dani de acasa.

MARTI, 24 MARTIE 2009

2010-01-04T03:50:00.000-08:00

In toata diversitatea din jur, in tot haosul de aici...totusi, pe genunchi intalnesc acelasi Dumnezeu...ce mangaiere mai mare? Ce echilbru mai bun? Ce moment mai intim? Ce brate mai puternice? Ce iertare mai generoasa? Ce incurajare mai mare? Ce acceptare mai multa sa existe?...in Dumnezeu toate se imbina la superlativ...momentele acestea cu El sunt motorasul puterii noastre de peste zi...acolo, pe genunchi se pune totul in miscare, totul.

Astazi, m-am simtit mai slabita, indurerata...nu pot defini starea mea cu exactitate...la un moment dat cand eram la copii, am simtit ca nu mai pot sa stau in picioare, nu ma durea nimic, doar aveam asa o stare de slabiciune (a si fost cald tare astazi)...si m-am gandit sa plec, dar m-am rugat mai intai si am asteptat...si au trecut doua ore si dupa ce a inceput partasia de evanghelizare la Renu acasa....am primit si raspuns la rugaciune...am fost incarcata cu puteri noi...s-a cantat si predicat doar in hindi...nu am inteles nimic, dar L-am simtit pe El...vorbind mintii mele, inimii mele...si am plecat seara intarita spre casa....oooo, si pentru prima oara am calatorit seara singura cu otorisca...eram in ea, nu recunosteam in noapte decat principalele puncte de reper, unde trebuia sa schimb otorisca, dar daca m-ar fi dat jos intre „statii”...habar n-as fi avut incotro trebuie sa o iau...dar ii zambeam Domnului in sinea mea, ca asta nu o stiu cei 7 barbati de langa mine...numai eu si El...inca o data L-am vazut pe El mai mare decat mine...seara, e asa un praf pe strazi...ai impresia ca e ceata, cand colo e praf...pentru prima data, am ales sa fac si eu ce fac indiencele...mi-am legat salul peste gura si nas, pana sub ochi, ca sa nu inghit tot praful de pe drum, chiar si barbatii de langa mine si-au acoperit fetele (gura si nasul) cu niste prosopele, asa ca m-am adaptat si eu...si n-am avut oglinda sa ma vad cum arat, dar am putut respira muuult mai bine.

Serile, chiar si acum cand scriu, si mereu inainte sa adorm ma gandesc la copilasi...la Gudu, Sankar, Rahul, Maya, Ranjan, si ceilalti carora inca nu le-am retinut numele...ohhh, Doamne...daca vrei tu poti!

LUNI, 23 martie 2009

2010-01-04T03:44:00.000-08:00

( de fapt e deja marti, ca e trecut de miezul noptii)

„Pe aici nu pun piciorul singura pentru nimic in lume”...asta a fost primul meu gand cand am strabatut zona in care se gasesc cele 3 scoli de alfabetizare pentru prima data cu Dani cu masina...si acum zambesc... :-) cand am fost in urmatoarele dati tot cu Dani cu masina pe acolo, simteam ca mi se face stomacul cat un purice doar la gandul ca va trebui sa parcurg zona singura vreodata...si nimeni nu banuia ca mi-e teama...dar Domnul a vazut si a zambit cred...stia ce ma asteapta.......azi a fost ziua cea mare...singura-singurica pe acolo, pe jos, ca nu este nici un mijloc de transport in comun...doar vaci si ceva porci mistreti (domesticiti?!?...nu par sa aiba treaba cuiva)...dar no, nu stiu sa calaresc J ...astazi am inaintat singura, dar cu Domnul meu de mana, fara de teama, ba inca zambind pentru ca mi-am amintit ce am gandit la inceput...inca o data Domnul mi-a aratat ca nu e important ce gandesc eu, sa nu ma limitez doar la rationamentul meu...El are planuri mult mai mari pentru mine...si asa e...

Cei care ma cunosc, ma cred cand afirm ca mi-a si placut...in stanga aveam mlastini, pe urma un tinut umbros cu mango, in dreapta se insiruiau colibele, una cate una...pe drum, persoane negricioase captivate atat de evident de trecerea mea pe acolo...mi-am tras ochelarii de soare pe ochi si m-am facut ca nu-i vad cum susotesc si se inghiontesc pe langa mine...de-odata, am auzit un glas venit parca de dincolo de cer: „Good morning, miss”...woow, cineva ma cunostea si recunostea...2 copilasi....ciudat, nici nu-mi aminteam fetisoarele lor, cu siguranta sunt fie de la clasele de alfabetizare, fie de la children club...incep sa am „relatii” pe aici J

Am ajuns cu bine la prima clasa de alfabetizare...acasa la Santosh...aici ma solicit cel mai mult...e nevoie de organizare multa, de perseverenta, dar a fost bine...ma simt asa fericita printre copiii acestia, desi ma doare, dar nu cand sunt cu ei, insa dupa ce plec simt cum ma prabusesc in mine adesea, dar nu, nuuuuu, nu raman acolo, prabusita, ca nu-i vreme de asa ceva aici J

La plecare, mi-as fi dorit ca in loc de maini sa am tentacule ca si caracatita...cele doua maini mi-au fost absolut insuficiente ca sa-i tin de manute pe toti...aproape toata distanta inspre casa lui Ghita Devi unde urmau alte doua ore, cu alti copilasi, am strabatut-o cu toata puzderia de copii dupa mine...vaaaai, dar nu puteam sa inteleg nimic din ce-mi spuneau si atata tot imi vorbeau, doara-doaraL...eu le vorbeam in engleza, ei in hindi, pana la urma am dat-o pe romana ca si-asa nu ne intelegeam....poate nici nu aveau atata nevoie sa-i inteleg, cat sa-i ascult, si sa-i tin de manuta si sa ma rog...offf, cat mi-as dori sa le stiu limba...nici macar alfabetul nu arata la fel...

La Ghita Devi munca efectiva e mai bine organizata...exista o randuiala, dar e drept ca sunt si mai putini copilasi, aproximativ 30 si asta conteaza.

Mi-e teama pentru ca incep sa iubesc locurile astea si ma simt asa familiara...mi-am dorit asta, dar in momentul asta mi-e teama de implicatiile pe care le poate avea...nu sunt pregatita...dar sa raman la prezent...viitorul nu e al meu.

Si sa fac un popas si in trecut...ca n-am mai scris de ceva timp ...ia sa vad ce-mi mai amintesc, ca atatea s-au intamplat...ooooo, saptamana trecuta am fost pentru prima data cu scuterul cu Dani...sport extrem fara nici o exagerare...aici e un sport extrem in tot vacarmul de pe strazi...ma tot minunez cum se descurca Dani pe strazile astea asa de aglomerate si haotic circulate...era intuneric....din fata veneau musuroaie de masini cu lumini orbitoare...eu efectiv inchideam ochii ca nu mai vedeam nimic, iar Dani inainta, se strecura printre masini, otoristi, riste, vaci, oameni, biciclete...are un dar, Dani, cel al soferiei...e atata de bun, incredibil cum l-a inzestrat Domnul...e de prisos sa mai spun ca a si evitat de doua ori sa ne accidentam, aici treci ca prin „urechile acului” zi de zi aproape...o fractiune de neatentie si gata...oooo, si am scapat si fara sa ma plesneaca peste fata „doamna Milka”...eram la milimetru de ea...noi pe moto, intre vacuta si alta masina si „tanti” era cu coada in aer, pe lateral...deja ma vedeam „palmuita”, dar am trecut inainte sa-i dea drumul...aveam de ce sa ma demachiez de ar fi fost altfel finalulJ

Sambata, am ramas singura la biserica aproximativ o ora...am fost la children club si pana sa vina Dani cu Simona la intalnirea de tineret aveam o ora sa hoinaresc , dar nu foarte departe...asa ca, impinsa si de foame, am inceput sa cutreier imprejurimile...si ce sa mananc eu..iarasi porumb din acela tipic...am mai povestit cum se prajeste aici...nu mai insist...si atata am cautat...pana la urma am gasit pe marginea drumului...si nenea ala a incercat sa ma pacaleasca...si nu m-am lasat...stiam exact cat trebuie sa coste, n-are nici un drept sa dubleze doar pentru ca sunt alba...si m-am luat la negociat cu el pana la ultimul rupee...s-au adunat in jur vreo 10 barbati, roata in jurul meu...pe moment mi-am spus...”hopa, Doamne, ajuta-ma sa scap de aici teafara” si vanzatorul de porumb imi dadea tot pe rand cate un rupee rest...la care eu, mai, mai da...inca trei rupee, inca doi, inca unul..ii tot aratam pe degete, ca nu stia boaba de engleza....aici asa se tiganesc pentru orice...tine de cultura, asa ca nu mi-a fost rusine...mi-am spus in gand ca daca lui nu-i rusine sa incerce sa ma smechereasca pentru niste amarati de rupees, nici mie nu mi-e rusine sa ma targuiesc cu el pentru ceva ce-mi apartine...si cei din jur s-au adunat....era show...o alba cumpara porumb de pe marginea drumului si se targuieste de numa’ sa-si primeasca restul...la un moment dat au inceput sa rada...eu credeam ca de mine, dar nici gand...radeau de vanzator si-l inghionteau sa-mi dea restul...dupa ce mi-am primit toti banutii inapoi, m-am ridicat de jos tacticos, ca stateam pup in fata lui, am zambit invingatoare si i-am spus „danievad” (=multumesc)...i-am simtit ca ma privesc cu respect, mai un pic si aplaudau...si vanzatorul mi-a zambit...ce ciudat e totul aici...ei se targuie de dragul de-a se targui...la inceput m-am speriat cand s-au adunat oamenii, ma temeam sa nu creada ca fac pe desteapta, dar acasa Dani mi-a spus ca nici vorba, le-am castigat „respectul” cica...halal respect...ca depun efort si nu-mi place, dar .incerc sa ma adaptez...si daca tot am prins avant....m-am pus sa caut si snururi pentru pantalonii astia ai nostri marimea ....dincolo de orice marime J....si am gasit pe un domn care vindea snururi printre alte materiale...si l-am intrebat cat costa un snur...si cica el...10 rupees...m-am uitat chioras la el...si am spus ca-i dau un rupee/snur (mi-am incercat norocul)...dar a tinut...am cumparat 3 snururi cu 3 rupees J a spus Dani ca mai ca si el i-ar fi oferit 5 rupees...so, afacerista ma fac J glumesc...insa aici, cumparaturile sunt cu adevarat o provocare...trebuie sa te pregatesti cu nervi bine stapaniti, rabdare si o doza buna de indrazneala.

La tineret participa cam 2-3 tineri pe langa noi ceilalti, mica noastra echipa...insa e asa atmosfera familiara...stam in cerc, la inceput jucam un joc, cantam si pe urma petrecem in Cuvant...2 baieti sunt foarte inteligenti...Vikash si Dipak...ne rugam pentru ei...Vikash s-a deschis mult fata de noi, a crescut cu un tata care-i chinuie...el vine mereu la intalniri sambata pentru ca gaseste altceva acolo, gandeste...Dumnezeu sa-l si convinga de dragostea Lui, ne rugam pentru el.

Mi-e somn de numa’. Aseara Dani a plecat in tara la inmormantarea mamei sale...am ramas doar fetele in apartament...yeeeee J Mi-e asa draga, Ioana...de-abia acum incep sa realizez si sa-mi amintesc cum Dumnezeu ne-a apropiat cu ani buni in urma...in urma unui esec (desi e mult sa-l numesc asa...depinde cum e privit), scoala mea de soferi...acolo ne-am cunoscut si apropiat...eu eram la cea de-a doua examinare, ea la prima...ne stiam de la bise, dar cel mult ne salutam...din acea zi calda de vara a inceput totul...si a durat ani...si inca mai dureaza....vai, cat de minunat leaga Domnul lucrurile unele de altele.

VINERI, 13 MARTIE 2009

2009-08-03T04:11:00.000-07:00

Astazi pentru mine a fost o mini piatra de hotar. Inca de dimineata, Dumnezeu m-a avut in vedere pentru ceva special, a tinut cu tot dinadinsul sa-mi vorbeasca, sa ma invete ceva si ii sunt atat de recunoscatoare. In fiecare vineri, de la 8-10 avem la scolile de alfabetizare children club (ca si scoala duminicala la noi), iar de la 10-12 la cealalta scoala de alfebatizare acelasi program. Ioana a pregatit lectia biblica pentru astazi, iar eu trebuia sa o ajut cu intrebarile de recapitulare si cu organizarea unui joc. Insa, Domnul a rasturnat planurile noastre. In drum spre scoala, Alysha a vomat, draguta, si Ioana a luat decizia sa se intoarca acasa cu ea...m-a rugat sa merg singura si sa improvizez ceva cu copilasii, sa ma uit peste lectiunea ce trebuia sa o tina ea cat timp copiii canta cu Tinku...am acceptat mai mult buimacita...nu-mi venea sa cred ce mi se intampla, de emotii a inceput si burta sa ma doara...lectiunea o aveam in limba romana, eu trebuia sa o prezint in engleza, Tinku sa ma traduca in hindi...si toate fara sa ma pregatesc inainte...cum am sa stau in fata copilasilor...balbaindu-ma si strofocandu-ma, deja ma si vedeam in cea mai ridicola ipostaza posibila...oricum, n-am avut de ales...am ajuns la destinatie, Simo a plecat mai departe cu Dani la scoala privata iar eu cu plasuta cu lectia in mana, am inaintat catre casa lui Santosh (casa unde isi are locul una dintre scolile de alfabetizare). Imi doream sa se lungeasca drumul pana sa trebuiasca sa intru in cladire. Dar Domnul n-a facut minunea asta, insa a pregatit alta pentru fiinta mea. Am urcat la copilasi, si l-am rugat pe Tinku sa se ocupe el de prima parte, de cantari...am mers in spatele salii...aveam 15 minute sa ma uit peste lectie, sa vad despre ce e vorba in ea...si cand am citit...taman despre coborarea Duhului Sfant la Cincizecime...ma gandeam...orice, numai nu asta...ceva mai simplu nu se putea? Si citeam ca D.S este o putere, si citeam...si dintr-o data m-am oprit...am ridicat ochii spre cer si am inaltat o rugaciune destul de disperat rostita, dar aveam atata nevoie sa primesc raspuns la ea...i-am spus Domnului, ca uite, taman despre puterea Lui trebuie sa vorbesc, si ca sa pot vorbi despre ea, in aceste momente am nevoie sa o simt, sa o experimentez din nou...Doamne, trebuie sa-mi dai putere in urmatoarea ora sa pot vorbi copilasilor astora despre puterea Ta..fie ca ea sa ma poarte...Doamne, am nevoie sa faci asta...dupa ce m-am rugat printre dinti intr-un fel rugaciunea asta, inima si mintea mi s-au linistit si am inceput sa extrag cateva adevaruri generale relevante pentru copilasii din fata mea, apoi niste aplicatii practice pentru ei...am mers apoi in fata...si am inceput sa le vorbesc...si in timp ce le vorbeam lor...Dumnezeu imi vorbea mie...si-mi vorbea...si toata ziua a continuat sa-mi vorbeasca prin ceea ce gura mea le spunea copiilor...m-am gandit la Petru...Petru care inainte de revarsarea D.S era asa de las, un tradator...acum, acelasi Petru se ridica inaintea unei multimi de 3000 de persoane sa explice lucruri inexplicabile si pentru el...tocmai a experimentat botezul D.S, nici el nu stia foarte multe si totusi a vorbit cu atata putere si elocventa incat cei 3000 de oameni au crezut in Isus si L-au urmat...acelasi Petru, dar cu o alta putere...nu prin puterea intelepciunii, nici printr-o pregatire riguroasa, ci efectiv prin Duhul care era in el...acelasi Duh care e si in mine...Duhul lui Dumnezeu...daca Dumnezeu s-a putut folosi de un las ca si Petru, atunci El se poate folosi si de o fricoasa ca si mine...nu eu, ci Duhul lui Dumnezeu sa lucreze prin mine...ah, cat de mult imi doresc asta...cu disperare... Si le-am mai vorbit copiilor despre asteptare, cum se simt cand asteapta, cum trebuie sa astepte...si cand am terminat...nu mi-a venit sa cred...vorbisem o engleza suficient de elocventa incat Tinku sa nu fie nevoit sa-mi ceara explicatii suplimentare, nu m-am mai gandit nici la timpurile verbale daca sunt corect folosite, doar la mesajul pe care trebuia sa-l spun. Si cat de minunat am fost intarita si purtata de puterea despre care le vorbeam copilasilor. Nu am fost eu, sunt convinsa, a fost doar puterea Lui...slava Domnului! Sunt convinsa ca mai am multe de facut, de perfectionat, atat cat atarna de mine, dar autoritatea Cuvantului o primesc doar de la El...sunt bune strategiile, pregatirea, dar totusi total ineficiente daca nu sunt insotite de puterea care vine din Dumnezeu. Si cat tanjesc dupa acea putere vie, si stiu ca se poate primi, nu a fost data doar apostolilor, sau titanilor credintei, ea este la dispozitia mea...si vreau s-o apuc...ajuta necredintei mele, Doamne!

La ora 10 fara 10 am terminat programul la casa lui Santosh...au participat aprox. 40 de copii...pe urma, am mers la casa lui Ghita Devid...acolo, aceeasi rugaciune, aceeasi putere...am facut lectiunea biblica, jocul care a fost atat de savurat de copilasi...am plecat uimita...poate pentru altii nu ar fi fost cine stie ce ascultandu-ma, nici chiar pentru copilasi...dar pentru mine a fost o minune...si ii multumesc Domnului pentru ea. Si inspre seara, cand am ramas putin singura in pat, duhul Domnului mi-a vorbit si m-am simtit asa coplesita de importanta chemarii de a spune acestor copii despre Dumnezeu...din punct de vedere uman, nu le dau acestor copii nici o sansa...ma vad complet depasita de cerintele nevoilor, am impresia ca oricat ne-am sfarama tot nu putem acoperi nevoile lor spirituale si de ce nu materiale...dar imposibilul nostru devine posibil pentru Dumnezeu...nu stiu cum, prin ce metode, nici nu sunt chemata sa-mi bat capul, dar ma rog cu disperare ca Dumnezeu sa scoata sufletul acestor micuti din chinul unei vieti atat de dramatice si a unei vesnicii chinuitoare.

Petrecand timp in mijlocul lor, dintr-o data nevoile lumii au devenit mai mult decat o simpla statistica. Acesti copilasi ma priveau in fata, in ochi, in spatele lor se aflau nume, istorii...copii reali, oameni reali, ca si noi, ca si copilasii mei de la studiu, din Micalaca. Distanta dintre lumea mea si a lor s-a micsorat dintr-o data, cel putin pentru perioada in care sunt aici...si cred ca mai mult decat atat. Si totusi nu e necesar sa vi pana in India ca sa vezi nevoile celor din jurul tau...si acasa, suntem inconjurati de vecini care isi traiesc viata fara nici un folos, in pacat; de copii singuratici care frecventeaza scolile noastre duminicale; de familii nefericite care ne implora atentia si ajutorul...nevoia este prezenta; la fel si oportunitatea - daca suntem dispusi sa ne deschidem pentru ea.

Stiu ca acesta este locul unde vrea Isus sa fiu...deja nu mai sunt atat de coplesita de mizeria din jur, de zgomotul atat de obositor, de cipchirii (soparlele) care se perinda tacticos pe peretii clasei...copiii, oamenii, imi acapareaza atentia...zambesc timid...imi amintesc de intrebarea care am pus-o in sinea mea in prima jumatate de ora dupa ce am aterizat pe aeroportul din Delhi...”Oare am sa ajung sa iubesc oamenii astia atat de diferiti, ciudatii astia de neinteles?”..........cred ca incep sa-i iubesc...si cant: „O creste iubirea in inima mea/Isuse, Isuse mereu te-as ruga”...incepe sa ma doara, si desi ma doare, nu vreau sa ma lipsesc de durerea asta, care simt ca ma arde...nu vreau, pentru ca ea ma duce pe genunchi. In mod tainic si de neinteles, stiu ca Dumnezeu e prezent in mijlocul acestor oameni traumatizati si ingroziti...desi partea asta a Indiei pare un loc lipsit de Dumnezeu si de orice crampei de atmosfera divina precum este iadul de rai, cred ca Dumnezeu are un plan, un plan de salvare pentru sufletele acestea de copii, la fel de pretioase in ochii Lui ca si sufletele nepoteilor mei de acasa...logic, omeneste vorbind...nu le dau nici o sansa...insa Dumnezeu a promis...orice natiune, oricare...si El se tine de promisiune.

Dupa-masa am plecat cu Simo, Dani si Santosh intr-o localitate invecinata Patnei, ca sa o aducem pe sotia lui Santosh inapoi in casa sotului ei. E asa ciudat aici, multe fete, majoritatea chiar, dupa ce se casatoresc se intorc la casa parinteasca, nu raman alaturi de sotul lor...ne tot minunam cu Simo de asta...Santosh e casatorit de aproape un an, dar nu stiu daca a petrecut 2 luni alaturi de sotia lui...ultima oara a fost plecata de la el pentru aproximativ 5 luni...azi a fost ziua cand am mers dupa ea sa o aducem inapoi acasa. L-am urmarit cu privirea pe Santosh...astazi a fost mult mai zambitor, se vedea clar ca e emotionat...ciudat...ei pana la casatorie nici nu s-au vazut, parintii aranjeaza aici casatoria, insa totusi se simtea ca el o place, sper sa nu fie doar in imaginatia mea de fata romantica, dar se vedeau „butterflies” in aer...si Simo a avut aceeasi senzatie....la un moment dat cantam pe drum ca si doua adolescente: „ love is in the air...everywhere I go”

Ca sa ajungem in acea localitate am trecut peste un pod, cel mai lung pod din Asia...nici mai lung, nici mai scurt de 7 km....la un moment dat am coborat din masina sa facem cateva poze...vai ce se misca betonul sub noi, si era asa trafic...aveai impresia ca acum-acum cedeaza placa de sub picioare. Pe langa noi treceau niste autobuze e mult spus, vehicule ticsite cu oameni, in interior si deasupra, si nu erau double-deckeruri ca si-n Londra...efectiv oamenii calatoreau pe partea superioara a autobuzului...doar in pozele ce le primeam in mailuri am mai vazut asa ceva, stiti voi, mailurile alea cu ciudatenii, diverse fotografii ciudate menite sa ne starneasca rasul si mirarea...heeeei, aici e o realitate, un cotidian sa faci astfel naveta. Am trecut peste Gange...nici nu mi-as fi imaginat cat de mare si intins poate sa fie...pe urma, o gramada de plantatii de bananieri...o gramada de colibe pe plantatii...doar in filme sau descris in filele cartilor am mai intalnit asemenea panorame...in sec. 21...epoca moderna...sa traiasca unii oameni in cocioabe impletite din stuf si mai stiu eu ce...parca nu s-a schimbat nimic din vremea in care Mary Slessor era misionara in Africa...am crescut cu imaginea conturata din cartile ei...acum ma aflam in fata aceleiasi realitati.

Casa sotiei lui Santosh...foarte saracacioasa, pamant pe jos, ridicata din caramizi, dar netencuita nici macar pe dinauntru, geam de lemn, fara sticla, pe geam se vedeau frunzele mari si verzi ale bananierilor (privelistea asta m-a incantat de numa); pe jos, intre „podeaua” de pamant si ziduri era o distanta suficient de mare incat sa poate sa intre un caine in casa, d’apai insecte de tot felul...in camera in care am fost primiti trona un pat de scanduri, totusi atent aranjat, cateva scaune de lemn si plastic, un TV mic (functionabil?) iar pe perete atarnau cateva chestii lucrate manual...am asteptat in incaperea aceea (ma gandeam ca ei trebuie sa fie foarte recunoscatori penru casa lor...aveau pereti si electricitate, spre deosebire de altii din vecinatatea lor). E asa ciudat, nu stiu daca datorita dozei de nebunie din mine, sau mai mult decat atat, dar mi-ar fi placut sa fi innoptat intr-o asemenea casa, macar pentru o noapte, cred ca as fi trecut si peste fobia de insecte...semana prea mult cu casa din imaginatia mea de copila...ciudat sentiment de deja-vu am avut...constructia case si bananierii verzi care se zareau pe geam mi-au amintit de filmul „Laguna albastra” :-)

Santosh a mers de a vorbit putin cu familia fetei...mentionez ca in intampinarea noastra nu a iesit nimeni...apoi, Santosh ne-a ghidat inspre incaperea descrisa mai sus, pe urma am asteptat, si tot asteptat...stiam doar ca fata se pregateste intr-o alta odaie...la un moment dat a intrat un baietandru, si fara sa ne priveasca a inceput sa insiruie pe pat in farfurii plate, tot felul de fructe...si a adus cateva pahare de tabla, ca pe vremea imparatilor romani si culmea...o sticla de Sprite. Era pentru noi, semn de ospitalitate...am mancat copios...banane, struguri, guava, mere ...doar noi de noi..gazda nu si-a facut deloc aparitia....doar intr-un final cand a fost gata fata. Atunci am iesit toti afara...il tot intrebam stangace pe Dani...cu cine se cuvine sa dau mana, sa salut etc...doar cu fata a trebuit sa fac cunostinta...in rest, cu nimeni...Santosh i-a luat valiza, a asezat-o in masina si am urcat si noi...mama fetei a inceput sa planga...si pe fata am simtit-o chircita putin langa mine...parea asa copilita...oricum, nu are decat 17 ani...chiar e copila...in mana tinea strans o punga cu orez si niste bancnote. Pe drum am intrebat-o (Santosh traducea) de ce trebuia sa tina punga aceea de orez in mana...saracuta de ea, nici ea nu stia de ce, asa trebuia si punct. Dupa putin timp, s-a mai destins...parea foarte prietenoasa si comunicativa...pacat insa ca nu vorbea deloc engleza...asadar, nu am reusit sa vorbim prea multe, uneori doar ne zambeam. La un moment dat, a inceput sa ma piscaleasca pe mana...incerca sa vada daca pistruii mi se stergJ ...o fi crezut ca eu mi i-am pictat, ca unele indience isi mai fac tot felul de picturi pe maini si picioare...asa mi-a venit sa rad...n-avea rost sa incerc sa-i explic ce e ala un pistrui, s-a lamurit ea singura ca nu se stergJ Santosh era cu Dani pe locurile din fata ale masinii, noi in spate...oh, desi toata situatia asta a fost asa de ciudata pentru noi, adaptandu-mi putin gandirea culturii lor, fata asta e cu adevarat binecuvantata ca-l are pe Santosh ca si sot...el e indianul cel mai bland, sfios si cu bun simt pe care l-am intalnit pana acum...e deosebit de toti ceilalti...de i-ar urma si ea credinta (ea e hindusa, cei doi s-au casatorit inainte ca Santosh sa se boteze)...sper sa pretuiasca sotul pe care il are, chiar daca puterea de decizie in ce-l priveste nu a stat in mainile ei. Mi-a fost drag de Santosh cum o privea, scurt, dar cu sfiala si drag...rar intalnesti sfiala asta dulce in cuplurile noastre ultramoderne...mi-a placut. In rest, toata situatia mi s-a parut asa dureroasa...obiceiuri tinute cu sfintenie fara ca macar sa aiba o explicatie in practicarea lor, fete maritate la o varsta asa frageda, date pe mana nu stiu cui (asta e un caz fericit, pentru ca Santosh e de treaba), suflete de copii smulse prea devreme din casa parinteasca si aduse intr-o casa straina, alaturi de intreaga familie a sotului..socri, bunici, frati, cumnati, nepoti...straini cu a caror prezenta trebuie sa se obisnuiasca vrand-nevrand.

Astazi, am ramas inca o data uimite cu Simo...ce bine ca e Simo aici...e mult mai fermecator sa vezi doua persoane cum incearca sa se dumireasca, sa inteleaga...si totusi sa fie mai presus de intelegerea lor...devine chiar amuzant...si am fost si amuzante si amuzate, si totusi...atat de recunoscatoare ca noua ne-a fost descoperit altceva, Altcineva.

MIERCURI, 11 MARTIE

2009-08-03T04:09:00.000-07:00

E zi de sarbatoare pentru ei astazi...e Holi...pentru noi e zi de stat in casa. E prea periculos sa iesim, pentru ca ei se drogheaza in masa, beau si devin violenti. Au ceva vopsele pe care le pun in apa si pe urma se stropesc cu compozitia aceea, se vopsesc din cap pana in picioare...se pare ca traditia aceasta simbolizeaza fericirea, cel putin asa mi-a explicat Vikas, un baiat care frecventeaza intalnirile de tineret. De ieri de la pranz n-am mai iesit in oras, dar astazi am urcat cu Dani si Alysha pe bloc...acolo erau adunati majoritatea vecinilor din bloc ...unul mai rosu decat altul, toti erau vopsiti din cap pana in picioare...ciudat, dar sarbatoarea aceasta m-a dus cu gandul la Pastele nostru, cand vopsim oua rosii.
Ce bine ne prinde ziua aceasta...am petrecut mai mult timp impreuna noi fetele...Ioana, Simo si eu...si ne-a prins bine. Maine, mergem la zoo din nou, ca n-am apucat sa vizitam tot data trecuta.

SAMBATA, 7 MARTIE 2009

2009-07-11T11:07:00.000-07:00

Oboseala chiar si-a spus cuvantul ieri, n-am mai fost capabila sa scriu nimic, n-am mai avut nici timp, nici putere...de fapt, nu cred ca voi mai apuca sa tin un jurnal zilnic sub forma aceasta, oricat de mult mi-ar placea, dar timpul la laptop e limitat, nu avem decat unul si in putinul timp liber pe care-l avem trebuie sa scriem amandoua, iar acum prin harul Domnului avem si internet deci, ne bucuram ca macar reusim sa ne mai stamparam dorul luand legatura cu cei de acasa....astazi au fost doi indieni, angajati ai retelei de cablu, si cu tot felul de improvizatii au reusit sa ne faca conexia...incredibil, dar pt tot aranjamentul asta s-a pus in folosinta si cablul de la epilatorul meu...am ras cu Simo cu lacrimi...ne gandeam sa ne imprastiem toate lucrurile prin camera, ca da’ daca mai gasesc ceva care sa poata fi folosit si in alte scopuri decat cele stiute de noi...

Ieri, am avut parte de o zi cu totul si cu totul speciala: am primit primul pupic de la un copilas indian si prima imbratisare.....vaaaai, ca m-au trecut fiorii, ce dor imi eraaaaa....sa nu fie nimeni socat, dar inca de dinaintea plecarii noastre spre India am fost avertizati ca pe aici nu avem voie sa „sarim” la copilasi sa-i pupam si imbratisam, doar intindem mana si cam atat...hmm, acuma macar sa le mangaiem caputul tot nu ne-am abtinut, si nu cred ca e ceva gresit pt ca n-au avut reactii ciudate si cred ca apropierea noastra se va accentua in mai mult de atat. La scoala, sunt atat de disciplinati...cand ii intrebam ceva ne raspund ceva de genul: „Yes, madam”, „No, madam” etc etc...la orice spun, adauga „madam”...am impresia ca ma aflu undeva, intr-o colonie britanica cu genul asta de abordare...oricum, sunt draguti, pentru ca se deschid, si in ciuda disciplinei impuse copilul tot copil ramane...dornic sa se joace, sa fie iubit, acceptat, mangaiat, incurajat...copilasul care m-a luat prin suprindere pupandu-ma e un copil mai special, iar specialul asta consta in faptul ca provine dintr-o familie de indieni crestini, cu adevarat crestini, genul de familie indiana care in dragostea lui Cristos a gasit eliberare si de multele poveri impuse de o cultura pagana, ca cea hindusa. Pentru prima data de cand sunt aici, am vazut 2 indragostiti....2 indieni indragostiti...este vorba de Santosh si Lois, 2 indieni casatoriti de 7 ani, parinti a doi copii, cu al treilea pe drum....ei sunt prietenii Ioanei si a lui Dani, iar aseara i-am vizitat pentru prima oara...imediat am remarcat ceva special la ei...femeia...Lois, zambea, nu doar cu gura, ci si cu ochii...avea acel licar, acea feminitate in felul ei de-a fi, se simtea ca e o femeie libera dupa vorba, atitudini, comportament...se vedea ca iubeste si ca e iubita...pfffiu, n-am mai vazut asta pe taramurile astea, desi am trecut pe langa mii de persoane...a fost o incantare...curios lucru e faptul ca s-au casatorit in modul traditional...parintii au fost aceea care au pus la cale casatoria lor, fara ca ei sa se vada si sa se cunoasca reciproc...ce ciudat mi se pare mie, si lor ce ciudata le sunt eu ...oricum, l-am simtit pe Isus in ei mai presus de orice traditie si cultura.

Tot ieri, am inceput sa imi intru mai mult in atributii la scolile de alfabetizare...am mers cu Ioana si am ajutat-o, m-am ocupat de organizarea unor jocuri, si am pus intrebarile la sfarsitul lectiei...copilasii sunt minunati... sunt asa draguti ca vin si ne aduc flori, ce rasfatata sunt de Domnul prin asta...numai ca trebuie sa-i invat cum sa le culeaga, pt ca ei vin si ne aduc strict floarea, fara codita, tulpina...nu ai de ce sa le prinzi laolalta si sa faci un buchetel, iar eu as fi incantata sa le pot aduce acasa sa le pastrez pe birou, dar asa cum le aduc ei, no chance...dar orice se poate invata, asa ca mi-am propus sa-i invat si cum sa culeaga floriJla scolile de alfabetizare sunt in jur de 35/clasa iar sambata la children club se aduna intre 100-200...sunt atat de cumintei si atenti si interesati de tot ce aduci inaintea lor... noi am mers, am iesit, am investit resurse de tot felul, am pus samanta...fie ca Domnul sa faca sa incolteasca si sa aduca rod...atat de mult imi doresc asta, si stiu ca Domnul vrea si poate!

Dupa-masa, am coborat singura cu Alisha jos, in fata blocului, pana au facut Ioana cu Simo curatenie in apartament...bineinteles ca Alysha a tras imediat la jocul ei preferat de joaca...curtea vecinilor in mijlocul careia troneaza un leagan mare...am intrat in curtea lor iar ei ne-au intampinat amabil si ne-au permis sa ne jucam...am intrat d nou in vorba cu Aditi, fiica de 15 ani a gazdei...e o fata desteapta, vorbeste o engleza ingrijita...se vede ca face parte dintr-o casta superioara...m-am bucurat ca am gasit cateva subiecte comune de conversatie.

Seara, ne-a luat un dor de duca, si pe mine si pe Simo, dar din fericire Domnul ne-a intarit sa facem haz de necaz, ca doar asta e specific romanesc... uneori tare sanatos mai e...am avut un moment asa fain cu Simo, am fost noi insine, asa cum ne stiam...am ras, am vorbit, ne-am rugat, am rasfoit albumele cu poze primite cadou de la „ai nostri”...in primele zile a fost mai aiurea, ca ni se parea ca trebuie sa intram in pielea altor personaje, care nici macar nu ne reprezentau...dar incetul cu incetul, ne regasim pe noi, si odata regasite ne adaptam la tot ce Dumnezeu ne aduce in cale...dar important e sa ramanem noi...Simo si Andre...noi trebuie sa ne adaptam...noi...forma in care Dumnezeu ne-a modelat pana acum...si sa ne lasam modelate si de acum incolo...noi, si nu altele...ce eliberare!

Atat diminetile cand ramanem fiecare singure cu Domnul, cat si serile, adica noptile cand petrecem toti 4 impreuna e atata revarsare de har...Dumnezeu ne vorbeste asa de specific, atat de personal, atat de atent, incat primim raspunsuri si pt cele mai mici chichitze, pe care le aducem cu sinceritate inaintea sa...si e asa fain ca dimineata, in timpul meu de partasie citesc din NT, iar seara citim cate 2 capitole din VT si atat de minunat se completeaza si inmanuncheaza totul...slava Domnului!

Astazi, am fost de dimineata la private school (la scoala privata) a fost fain...impreuna cu Simo i-am invatat un cantecel simplu in limba engleza despre prietenie, ne-am jucat cu ei diverse jocuri si Simo le-a vorbit putin despre prietenie...ce inseamna ea, care sunt manifestarile ei etc...totul in stilul fain si simplu al Simonei...mie mi-a fost drag sa o ascult, d’apai copilasilor... asa m-am bucurat ca astazi am simtit-o pe Simo mult mai intarita de Dumnezeu, ieri a avut parte de o zi mai grea, dar Domnul ne-a pus una langa cealalta sa ne intarim, sa ne completam, incurajam si ne dorim asa de mult asta...eu pentru ea...ea pentru mine...sa ne jucam de-a „sotul si sotia” ...sa fim un ajutor potrivit una pentru cealalta...si impreuna sa stam la dispozitia lui Dumnezeu.

La children club de la biserica l-am reintalnit pe iubitul meu Sankar (copilasul meu)...i-am cunoscut si sora...am reusit sa-i vorbesc putin si chiar sa facem o poza impreuna...pe urma s-au adunat copilasii cu gramada...trebuie sa fiu atenta ca ei sa nu simta ca fac vreo diferenta intre ei, si nici nu vreau fac, dar e drept ca pentru Sankar nutresc ceva mai mult decat pentru toti ceilalti...doar e baietelul meu de atata vreme, de fapt baietelul nostru, al grupului de partasie de vineri seara...”fetele de vineri seara” cum ne mai auto-numim noi

Dupa children club am ramas la „tineret”....un fel de partasie restransa...au participat 3 tineri, adolescenti...a fost un timp benefic, din care eu am avut de invatat... Insa spre sfarsit, nu m-am mai putut concentra...doi „cipchirii” (arata ca niste soparle) alergau de zor pe unul din peretii bisericii...am inceput sa simt tot felul de furnicaturi pe sira spinarii....Ioana ne-a avertizat ca din sezonul asta vor aparea din ce in ce mai multe...sa nu lasam nimic deschis...usa de la balcon, nimc, nimic...si sita de la geam sa o verificam sa nu aiba nici o deschizatura ca imediat se streacoara si pe urma nu mai scapam de ele...au asa o repeziciune...deocamdata, nu am gasit nici unul in apartamentul nostru...insa indienii in casele lor au...avem un bun „calau” la casa...Dani ..sunt partial inofensive, in sensul ca nu musca, dar lasa in urma lor o substanta asemenea melcilor care e otravitoare si daca atinge mancarea sau obiecte pe care le introducem in gura pot provoca moartea....eu nu de moarte ma tem, ci de ele...sunt asa scarboase...yeaaakkkks...ne rugam cu Simo sa n-avem parte de „compania” vreuneia cat timp stam aici...ori noi, ori ele ...lasand gluma la o parte, cred ca Domnul ne intareste si in directia aceasta...mai ales pe mine, insa nici pe Simo n-o vad cu mult mai brava...daaar... putem TOTUL in Hristos care ne intareste! Da??!! TOTUL!!!

E cu mult trecut deja de miezul noptii...e 8 martie!!!!era sa uit...trebuie sa ma pregateeeesc...indienii ne-au pregatit o petrecere supriza, dream baby, dream, vezi sa nu..pasarea malai viseaza...insa noi am facut un mic cadouas Ioanei...i-am cumparat un mic calculator care sa o ajute in toate socotelile zilnice pe care le face....Alysha i l-a stricat pe cel vechi si tare multa nevoie are de el....aaa, si i-am mai cumparat ata alba si neagra, ca am auzit-o zilele trecute ca nu mai are si trebuie sa cumpere...un cadou practic pentru o femeie prectica, insa mesajul scris a fost de la femeie la femeie, de fapt de la femei la femei, ca am fost doua: S&A. Asa mandre am fost cu Simo de noi insine ca am reusit sa negociem calculatorul cu 10 rupees...yes, yes, yes! (aici tot se negociaza, si noua asa ne displace asta, e mai decat cu tiganusii nostri romani, indienii sunt si mai exagerati in „arta negociatului”)

Cat de minunat s-a nimerit sa cada 8 martie anul acesta... exact duminica, cand ma rog in mod special pt familie. De abia astept sa o sun pe mami... femeia cea mai importanta din viata mea...pe urma pe Moni...ma insufleste gandul asta si ma trimite repede la culcare ca sa zboare mai repede timpul pana maine...somn usor, Doamne drag, si sa sti ca acum iti sunt asa recunoscatoare ca m-ai tesut femeie...multumesc ca ma inveti sa ma accept si sa ma las iubita si sa iubesc...Te iubesc, Domnul meu...prezenta Ta va fi cadoul perfect pentru mine maine dimineata!

PS: Desi duminica n-am mai apucat sa scriu aici, merita sa mentionez ca pe langa prezenta Domnului, am mai avut si o alta desfatare: un buchet atata de frumos de trandafiri portocalii (portocaliu, daaa, a tinut minte ca-mi place culoarea...de parca ar fi putut sa uite )...si exact cum imi place mie: simplu, toate legate impreuna, fara toate brizbizurile pe care romanii le pun, de parca florile n-ar fi suficient de frumoase prin ele insele...a fost asa de minunat si de neasteptat. Dupa ce am ajuns de la biserica, si dupa ce am pranzit, m-am intins un pic si am atipit, de fapt m-am pus sa citesc si am atipit (mereu patesc asa mai nou), dar nu dupa mult timp am fost trezita de chiuielile Simonei si de miscarile din jur...Dani, singurul barbat din casa asta formata din 3 femei si o fetita pe cinste ne-a inseninat ziua cu 3 buchete de flori, unul pentru fiecare...8 martie in India, yeeeeeee... Dani si-a amintit si ne-a gasit si flori, adunate in buchete (ca ghirlande pt zeitati gasesti la tot coltul, dar sincer florarii si buchete de flori n-am vazut vanzandu-se nicaieri)...Ioana mi-a spus ca recent s-a deschis o florarie in Patna...asa m-am bucurat de gestul lui, ca parca m-am simtit acasa...radeam cu Simo ca nici acasa nu primim asa flori faine.

Domnul sa-i rasplateasca ca tare ne-a imbucurat.

VINERI, 6 MARTIE 2009

2009-07-11T11:03:00.000-07:00

Gata, nu mai scriu cu diacritice, nu mai trebuie sa fiu atat de rigida ca nu mai sunt angajata firmei din Arad (glumesc)...doar ca Dani mi-a spus ca unii pot sa intampine dificultati in deschiderea fisierului, asa ca incerc sa ma adaptez...am avut o noapte asa lunga, tusesc foarte mult si nu pot dormi din cauza asta, in seara asta merg sa caut ceva sirop pt tuse, ca asa nu se mai poate, de abia reusesc sa dorm 3-4/noapte.

:)

2009-05-11T01:40:00.000-07:00

JOI, 5 MARTIE 2009

2009-05-11T00:26:00.000-07:00

E ziua noastră liberă...ziua familiei, cum o numesc Dani şi Ioana...astăzi m-am trezit mai târziu, pe la 8.15. A fost aşa bine cu Tata de dimineaţă, încep să simt că alături de El mă simt acasă oriunde... De dimineaţă, am mers la o grădină botanică foarte mare, minunat de frumoasă şi curată...parcă eram într-o altă lume...o adevărată terapie pentru trup, dar mai cu seamă pentru psihicul nostru, după atâtea zile de urât, mizerie şi aglomeraţie...aici era linişte, curat, flori multicolore, copaci care mai de care mai interesanţi, palmieri, un lac pe care te putei plimba cu hidrobicicleta, parcă era o altă faţă a Indiei, un colţ de rai. Grădina e întinsă pe o suprafaţă foarte mare, şi e compusă din două părţi: grădina botanică şi zoologică...astăzi ne-am plimbat mai mult în cea botanică, că aveam nevoie multă de relaxare, am văzut puţin şi din zoo, şi personal am rămas impresionată...zoo-ul din Bucureşti şi Oradea, arătau atât de deprimant, animalele erau închise în spaţii foarte strâmte, pe când aici aveau parte de teren mult mai mult decât animalele captive din zoo-urile din ţară împrejmuiţi fiind de un gărduleţ nu foarte înalt, cam pînă la şoldurile noastre ca să fie bine văzuţi…dar între locul în care se plimbau şi gardul prezent era un şanţ cimentat foarte adânc..în care dacă animalele cădeau nu mai puteau ieşi…pot fi şi ingenioşi indienii ăştia când vor să fie...noi ne minunam de animale, indienii se minunau de noi...nu exagerez deloc...se strângeau în jurul nostru, ne priveau, ba mai mult...se holbau la noi...aşa stingherite ne simţeam cu Simo...ne întrebam dacă facem ceva greşit, dacă râdem prea tare, dacă suntem prea serioase, dacă se uită de drag, dacă ne adulmecă...cert e că ne simţim încolţite...oriunde mergem atragem atenţia, efectiv sunt cu ochii pe noi, nu le scapă nici o mişcare de-a noastră...cu Dani şi Ioana alături e ok, însă ne rugăm încă de pe acum ca Domnul să ne întărească şi să ne dea putere şi să ne elibereze de orice duh de frică pentru perioada în care vom rămâne singure aici...râdeam cu Simo că în loc să ne pună să plătim taxa de intrare în parc, mai degrabă ar trebui ei să ne plătească, pentru că fără nici un dubiu cei cinci albi (adică noi) am fost punctul de atracţie al grădinii. Ce bine e în Arad, să te pierzi în mulţime...asta e cu neputinţă aici, deşi mulţimea e mult mai mare unui alb îi este cu neputinţă să treacă neobservat (statul Patna are aprox. 100 de milioane de locuitori pe o suprafaţă cât jumătate din suprafaţa României şi se pare că e privit ca şi Moldova noastră...oameni înapoiaţi, înguşti în comparaţie cu indienii din Delhi, Bombay etc). Vom reveni cu ajutorul Domnului în acest loc pitoresc şi într-o altă joie liberă...data viitoare sper să apucăm să şi „călărim” un elefant.

În timpul promenadei noastre prin grădină sună telefonul Ioanei...număr ciudat...ghici cine era?!? Cisa din State...am vorbit puţintel cu ea, dar nici nu are idee cât de tare m-am bucurat să o aud...printre toţi străinii aceştia...o voce familiară...sâmbătă se logodeşte...am simţit-o stresată şi obosită...mă gândesc că nu e uşor să faci faţă singură, fără ajutorul unei familii pe care să te poţi baza la atâtea pretenţii pe care îmi imaginez că le revendică românii noştri occidentalizaţi...m-am rugat astăzi pentru ea, ca Dumnezeu să-i dea mult calm şi linişte în toată perioada asta, pentru ca să se poată bucura cu adevărat de acest moment unic alături de Cosmin al ei...mi-ar fi plăcut aşa tare să-i pot fi şi la propriu aproape în aceste momente, să trăiesc alături de ea povestea ei de dragoste, mai ales după interminabilele noastre discuţii din liceu, când făceam sute de planuri, meticulos puse la punct... cât de încurcate sunt căile Domnului...cine le-ar putea anticipa?...după opt ani...Cisa logodită în America...eu singură în India...statuturi diferite, continente diferite, şi totuşi amândouă fericite...cât de variate sunt planurile lui Dumnezeu...mă fascinează de-a dreptul Domnul meu drag...vorbind cu Cisa, am simţit-o mai aproape parcă şi pe Esti a mea...cât de dor îmi e şi de ea...o port în rugăciunile mele şi în inima mea...ce minunat ne-a pus Domnul laolaltă pentru o perioadă limitată de timp, şi cât de tainic ne simţim unite în ciuda distanţei, a miilor şi miilor de kilometri care ne despart.

După-masă am vrut să facem curăţenie...cel puţin aşa a fost programat, însă aici socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg...s-a luat curentul câteva ore bune, s-a produs ceva pană de curent tocmai când era în funcţiune maşina de spălat a Ioanei...ne-am rugat să nu se defecteze şi în ciuda grijilor Ioanei, Domnul a fost mărinimos...maşina funcţionează...acum seara am întins cu Simo rufele noastre cu care am venit pe avion, aici nu putem purta aşa ceva, şi punându-le la uscat aşa o melancolie m-a cuprins...îmi venea să le pup că parcă aveau mirosul de acasă...asta se explică datorită detergentui de rufe...Ariel...care-l folosim şi în Arad.

Seara am ieşit în oraş, la cumpărături...destul de departe de unde locuim, este un supermarket, gen Padiş, alimentara noastră...locul e micuţ, srâmt, cu foarte multe rafturi ticsite cu de toate...găseşti orice doreşti, lucruri importate...firme cu renume în comerţul alimentar, însă bineînţeles şi preţurile sunt mai piperate...suntem foarte cumpătaţi în ce priveşte cumpărăturile...să fi fost pe salariul meu mi-aş fi cumpărat multe alte lucruri, dar aici ne-am rezumat doar la cele de strictă necesitate...în acel supermarket am putut observa că indianul de rând nu prea intră, toţi păreau mai îngrijiţi, oameni mai cu vază şi bineînţeles cu bani...când termini de cumpărat, la casă ţi le pun ei în sacoşe, şi tot ei ţi le cară până la maşină...aşa e şi cu cumpărăturile făcute de pe marginea drumului, vin şi ţi le aduc ei până la maşină...sunt extrem de serviabili, păcat că îi înjoseşte atât de mult tendinţa asta de a înşela şi exagera preţurile...noi, albii suntem prada lor preferată, adoră să ne tragă pe sfoară...

De la cumpărături, am mers să servim masa în oraş, pentru prima oară de când sunt în India...e un restaurant mai pe gustul nostru (adică găseşti mâncare şi mai puţin picantă), am comandat nişte chifle tăiate în două şi umplute cu legume proaspete, maioneză şi ceva cărniţă....foarte gustos, gen şaorma noastră, doar că aluatul chiflelor e diferit, foarte gustos...localul mi s-a părut extraordinar pentru locurile astea...drept să spun, dacă aş fi fost în ţară mi s-ar fi părut un loc destul de îndoielnic...gen fast-food-urile noastre, doar că aici te aşteptă masa gata aranjată şi doi chelneri stresant de serviabili...tot timpul cât am servit masa au stat lângă noi, atenţi la cel mai mic gest al nostru...am apreciat că aveau şi un spaţiu destinat igienei...o chiuvetă cu săpun mascată de o perdea transparentă...avînd în vedere că sunt în Patna, dotarea asta mi s-a părut culmea igienei.

Astăzi pentru mine a fost ca şi o mini vacanţă...Dani şi Ioana ne-au dus să ne bucurăm de partea cea mai frumoasă a Patnei...sper să revenim aici cât de curând...joia viitoare...până atunci încă o săptămână de muncă, de mizerie, de urât...dar serile şi dimineţile ne rămân mereu însorite de prezenţa Domnului între cei patru pereţi curaţi ai apartamentului în care locuim.

Noapte bună India, şi o seară plăcută România...aici e ora 1 noaptea, la voi e 21,00...vă port în inimă!

MIERCURI, 4 MARTIE 2009

2009-05-02T23:51:00.000-07:00

E ora 23,00 şi mă simt atât de obosită. Nu zăbovesc mult scriind aici...am avut parte de o zi frumoasă...astăzi am postit cu toată echipa: Dani, Ioana, Simo, Matthew&Mary...demult n-am mai postit până la 7 seara. Domnul mi-a dat izbândă şi nu m-am simţit nici aşa rău, nici foame n-am simţit, dar am fost mai slăbită decât în celălalte zile...de dimineaţă ne-am întâlnit la biserică pentru un timp de părtăşie cu soţii M&M ii voi numi de-acum (Matthew&Mary). Au fost două ore aşa, ca de respiro, în Cuvânt şi rugăciune...am mijlocit pt multiple motive, sunt însă prea obosită acum ca să mai intru în detalii. De acolo am mers la cumpărături cu Ioana, am mai cumpărat nişte materiale din care să ne croim haine, aici se vând aşa interesant, material gata tăiat pentru bluzele astea lungi, eşarfa gata făcută, şi material pentru pantaloni, croitorul trebuie doar să ajusteze şi să facă un fel de finisaje, după preferinţa clientului (gulerul, lungimea, lăţimea etc). În timp ce căutam o otorişcă ca să ne întoarcem, chiar la picioarele mele un indian a căzut de pe motorul său, nu de minunată ce sunt, ci datorită unei maşini care s-a băgat în el. M-am speriat pentru că totul era aşa strâmt în jur, , nu aveam spaţiu să fac nici un pas îndărăt, ei nu au trotuare, trebuie să te strecori printre maşini, vaci, otorişte, biciclete, oameni etc, pericolul te paşte aici la fiecare pas...ieşind din apartament te poţi aştepta la orice...poţi fi strivit în orice clipă, şi totuşi nu sunt răpusă de teamă, deloc chiar...doar când văd din ce mă scapă Dumnezeu realizez cu câtă atenţie ne ocroteşte El zilnic...aici realizez mai mult decât acasă.

Seara am avut o altă întâlnire de părtăşie la bise şi cu Santos şi Amit...au trecut repede cele 2 ore pentru că a fost fain, dar simţeam cum puterea mea de concentrare scade din ce în ce mai mult...în seara asta şi Simo a fost terminată...nici nu faci mare lucru parcă peste zi, dar haosul ăsta te stoarce de puteri. După părtăşia de la biserică am oprit la croitor, era „verişor” (adică musulman...e un limbaj codificat pe care-l folosim...”verişor”=musulman, „vecin”=hindus). A fost tare amabil cu noi...ne-a promis că ne termină hainele până sămbătă seara...mai repede decât ne aşteptam. În seara asta, pe stradă a venit Dani în mână cu un porumb prăjit...pfooai, mi s-a făcut aşa o poftă...Ioana, repede să nu mă lase să mă „ambalez” mi-a spus să stau liniştită că e prăjit din bălegar de vacă (aici pe toate gardurile e lipit bălegarul de vacă ca să se usuce iar apoi e folosit ca şi combustibil)...degeaba mi-a descris grătarul şi bălegarul...dacă Dani poate mânca şi eu pot, dacă el nu e deranjat la stomac nici eu n-am să fiu....şi l-am rugat să-mi cumpere şi mie unul...a fost aşa amuzant că Ioana era aşa pornită să mă descurajeze să mănânc, pe când Dani îmi aţâţa pofta şi mă încuraja că e ok, că la temperatura aceea la care e prăjit dispare orice bacterie...şi am mâncat, şi nu-mi pare rău...şi aş mai mânca vreo doi chiar şi acum când scriu...a fost gustos porumbul meu prajit pe bălegar de vacă ...în ce priveşte mâncarea, mi-ar plăcea să am mai multe ocazii să-mi bag nasul prin oalele lor, adică să degust şi să învăţ câteva trucuri din felul lor de a găti, că unele chestii pe care le văd la marginea drumului arată tare interesant, păcat că se vând într-o mizerie ordinară de nedescris... dar dacă aş găsi vreo indiancă, care să fie câtuşi de puţin mai curată...multe mai visez şi eu.

Aşa mă oboseşte veşnica lor târguială la cumpărături, încercarea lor continuă de a înşela, bombează preţurile fără nici un scrupul, le dublează şi triplează la secundă, doar pentru că ne văd albe.....wooow, era să uit...astăzi, în otorişca dinaintea maşinii noastre ne făcea cu mâna....o albă....incredibil...aşa m-am bucurat...Dani&Ioana o cunoşteau...e aici de două luni pentru a face un studiu despre triburi, nu ştiu cât va mai sta nici dacă o voi mai întâlni, dar cert e că m-am bucurat de prezenţa ei...

În drum spre casă, seara, pe întuneric, am trecut pe lângă un cortegiu funerar, mai mulţi indieni care făceau gălăgie şi cărau pe umeri o targă cu un cadavru acoperit şi împodobit cu chestii de-ale lor...îl duceau să-l incinereze pe Gange, râul lor sfânt...ce privelişte deprimantă...încă un suflet pierdut, chinuit cât a fost în viaţă, chinuit acum pentru o veşnicie

Mi-e somn...mă culc cu acelaşi gînd...”Doamne, Te rog...ajută-mă să privesc la milioanele de suflete ce mă înconjoară prin ochii Tăi, să-i iubesc cu inima Ta, să le slujesc cu fiinţa mea, aşa cum Tu m-ai slujit pe mine atunci pe cruce, când eu nici măcar nu ştiam că am nevoie de Tine”. Amin

MARŢI, 3 FEBRUARIE 2009

2009-04-27T04:59:00.000-07:00

Dimineaţa, aceeaşi cafea caldă datorită aceleaşi Simone calde şi dragi...pe urmă timpul petrecut cu Tata, la vorbă...El cu mine şi eu cu El...am citit din 2 Corinteni şi mi s-au conturat mai puternic în minte 2 vs: 2 Cor 2:14 „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă în carul lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui”...MULŢUMIRI anticipate chiar, prin credinţa în Dumnezeu, care TOTDEAUNA ne pune la dispoziţie BIRUINŢA, nu prin capacitatea noastră de a fi nişte campioni, ci prin HRISTOS, şi răspândeşte prin noi, Andreea, Simo, Dani, Ioana...mireasma cunoştinţei lui Dumnezeu, viziunea înmiresmată, dulce, aducătoare de speranţă şi lumină a viziunii Lui asupra vieţii, morţii etc, în ORICE LOC, chiar şi aici în India înrădăcinată în hinduism.

Cel de-al doilea verset aupra căruia m-am oprit a e vs. 17 „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi, ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu în Hristos”. Cum pot strica Cuvântul lui Dumnezeu? Răspunsul l-am găsit în trimiterile vers, însă cel mai clar am înţeles în 2 Petru 2:3. Pentru a nu strica Cuvântul, vorbirea mea trebuie să fie sinceră, să-mi aştern inima curată, ;i chiar de mă adresez oamenilor să o fac ca şi când l-aş avea pe Dumnezeu singur înaintea mea, cu responsabilitate şi atenţie.

Astăzi am fost pentru prima dată la şcolile de alfabetizare...sunt în număr de 3, clădirile sunt pe aceeaşi stradă, nu foarte departe de şcoala privată...nu-mi va fi teamă să mă deplasez singură de la şcoala privată, deşi prima dată când am văzut strada mărginită de nişte cutii, din care ies oameni, copii, animale.... haosul şi mizeria de nedescris din jur, mi-am spus că pe aici singură nu voi pune piciorul...Dumnezeu m-a întărit, şi dacă va fi nevoie chiar de mâine am să mă avânt cu Domnul meu drag pe acolo...şcoala de alfabetizare...hmm, de fapt câte o cămăruţă în cele 3 clădiri, ticsită de copiii murdari, neîngrijiţi, dar dacă vrei să te avânţi să priveşti până în spatele mizeriei, descoperi mult mai mult...sentimente, nevoie de dragoste şi atenţie, suflete goale, sortite pieirii...vreau să cred că prin disponibilitatea mea de a mă afla printre ei în această perioadă Dumnezeu mai vrea să le dea o şansă...să mă folosească ca pe o tânără aducătoare de veşti bune. M-aş pierde prin timp privindu-i şi întrebându-mă cu ce ochi îi vede Dumnezeu? Vrea să le dea o şansă?!?...privindu-i încerc să cred împotriva oricărei nădejdi...totuşi descopăr că se poate lucra cu ei...e nevoie de multă hotărâre şi claritate în expunerea cerinţelor şi informaţiei pe care vreau să o transmit...La prima dintre şcolile de alfabetizare de care voi fi repsonsabilă, cea din casa lui Santos ( 2 ore între 8-10), am găsit 30 şi ceva de copiii, stând pe jos, cu tăbliţe în faţă şi câte un caieţel...aici voi lucra cu Amit, un tânăr de 18 ani, cel care se va boteza în curând şi cu Tinku. Amit pare destul de visător, dar e conştiincios, pe când Tinku îmi place cum li se adresează, are potenţial în el, dar e nedisciplinat, întârzie la cursuri, uneori nu vine să predea deloc...va trebui să mă rog şi să caut o soluţie prin care să-l disciplinez, să-l ţin în frâu. Simo şi-a amintit de un cântecel scurt şi simplu în limba engleză, şi împreună am reuşit să-i învăţăm...îmi place că primeşti mereu un feedback de la copilaşi şi ăsta e un semn bun, colaborează. La cea de-a doua şcoală de alfabetizare (de la 10-12) voi lucra tot cu Tinku şi cu Gita Devi, se citeşte Ghita. Ea pare o femeie foarte blândă, dar Dani mi-a spus că e şi foarte hotărâtă...bună combinaţie...păcat ca are aşa slabe cunoştinţe de limba engleză, mi-ar fi plăcut să fiu mai liberă în comunicarea cu ea. La cea de-a treia şcoală (cu ore de la 15-17) în casa lui Renu voi lucra cu Maria, soţia lui Matthew şi cu Renu...niciuna nu ştie engleza foarte bine...ne va da Domnul o soluţie şi o înţelegere că să ne putem înţelege eficient pentru binele copiilor, şi de ce nu, şi al nostru, ca şi femei...mi-ar plăcea să ne împrietenim, să ajung să vorbesc deschis cu ele. Un miros greu e în încăperile astea, stomăcelul cred că le lucrează prea bine, bine că le lucrează, cu siguranţă mă voi obişnui...deja avem cu Simo câteva idei pe care dorim să le împlementăm, Dani şi Ioana au fost încântaţi de ele, sper să reuşim să disciplinăm şi profesorii să nu mai lucreze aşa superficial şi haotic cu ei...Domnul să ne dea înţelepciunea necesară şi consecvenţă în tot ce vom face.

Seara am mers cu Simo şi Dani la o întâlnire de evanghelizare, în casa lui Renu...atâta de rău îmi pare că nu înţeleg hindi...ei cântă, iar eu inventez cuvinte cu mesaj creştin şi le pronunţ pe linia lor melodică, şi nu mă las, mă închin şi eu prin cântare odată cu ei, iar în rugăciune...acolo mă simt ca şi acasă, în Micălaca...se roagă în comun, şi e aşa fain, că pot să-i vorbesc D-lui în limba mea....închid ochii şi uit efectiv de locul în care mă aflu..rămânem doar noi doi în cocina aia, dar atunci nimic nu mai contează...sunt fericită, iubită şi întărită. Nu am fost mulţi la întâlnirea aceasta, dar m-am simţit aşa ridicată în Domnul, în ciuda oboselii pe care am simţit-o. Mi-ar fi plăcut să pot vorbi la sfârşit mai mult cu cele 3 femei prezente, dar nu ştiau engleza...o fetiţă care o mai rupea în engleză m-a ajutat puţin cu tradusul, lucruri pur generale şi vagi. Mi-e aşa greu să le înţeleg şi să le reţin numele de numa’. Până nu am ajuns în India mă gândeam că toţi indienii ştiu engleză, dar nici pomeneală, mai ales cei din casta inferioară, „nimenii societăţii” nu vorbesc o boabă...offf, asta mă doare, că aşa aş vrea să mă pierd in conversaţii cu ei, poate în timp...cine ştie...

În drum spre casă, l-am rugat pe Dani să ne lase pe „stada cu telefonul”, o stradă paralelă cu blocul în care locuim, dar Dani ne-a lăsat la celălalt capăt al străzii şi nici Simo, nici eu habar n-aveam pe ce lume ne aflăm...era întuneric deja, luminile de la maşinile şi otoriştile care treceau haotic pe lângă noi parcă ne ameţeau de cap, cei din jurul nostru se uitau la noi, vorbeau şi râdeau de noi, sau cu noi?!? Apăi cum să nu li se părem „obiecte de studiu” când suntem singurele albe din zonă...de aproape o săptămână de când sunt aici, n-am mai vazut nici un alb, decât pe noi 5. Am vorbit cu pământenii noştri iubiţi, scurt cu fiecare, dar am tresăltat de bucurie şi eu şi Simo...câtă bucurie poate aduce timbrul unei voci calde, iubitoare, suflete care vibrează la fel. Tare dragi îmi sunt!

La cină, am stat la masă mai mult decât de obicei, am povestit cu Dani şi Ioana...a fost aşa fain...Simo a improvizat o prăjitură care nu necesita cuptor...oricum, mâncarea e aşa gustoasă aici...legumele şi fuctele de tot soiul au un gust...iamiiii, nu mă mai satur de ele, multe dintre ele îmi sunt total necunoscute, nu ştiu nici ce denumire au, nici cum se mănâncă....o adevărată aventură culinară.

Apartamentul în care locuim e aşa frumos, curat şi îngrijit...avem condiţii foarte bune....chiar astăzi îi spuneam Ioanei că Domnul ne-a dat apartamentul ăsta aşa frumos nu atât ca şi adăpost pentru trup, cât pentru mintea noastră, pentru psihic....e o altă lume complet diferită de cea afară, prin liniştea, ordinea, curăţenia şi pacea care domneşte îndărătul uşilor. Merg să mă pregătesc pentru timpul de părtăşia cu toată familia. Merg să mă odihnesc în Dumnezeu.

LUNI, 2 MARTIE 2009

2009-04-24T10:59:00.000-07:00

Mi-e drag deja să mă trezesc, se crează o mică rutină drăguţă...Simo se roagă deja, iar eu am la cap cafeaua gata pregătită şi caldă...sper să nu ajung o răsfăţată...mi-e dragă cafeaua pentru că deşi nu am nici cea mai mică pretenţie să mă trezesc cu ea gata pregătită, e felul lui Simo de a-mi arăta că mă iubeşte, ştiu că o face cu drag de mine, şi eu din drag, poftă şi nevoie o beau până la ultimul strop. ...vreau să-mi pun capul la bătaie să o răsfăţ şi eu cu ceva...cred că s-ar bucura dacă aş lăsa-o să scrie ea pe laptop în timpul zilei, cînd avem liber, şi eu să rămân să scriu doar noaptea, după ce ne terminăm activităţile...pot să fac asta şi vreau; vb lui Marius: „Doamne ajută!” Ar fi fost minunat să fi avut două laptopuri, dar bine că Domnul ni l-a dăruit şi pe ăsta, că altfel ar fi fost şi mai aiurea. După timpul devoţional, am mers la şcoala privată...am început deja să reţin numele personalului de acolo: Sheeba (director secundar), Sheila, Leena (una dintre cele mai competente profesoare), Santos (foarte simţit, conştiincios, a fost cu adevărat schimbat de Hristos), Ravi, Shalini (cea cu ochelari), Mangin (femeia de serviciu....e atâta de frumoasă şi are o ţinută atâta de distinsă, că ai impresia că ea e directorul, foarte finuţă) şi Rubi, cea de-a doua femeie de serviciu. Personalul e creştin şi catolic, dar nu în sensul strict al cuvântului...Dani ne spunea că creştinii indieni afirmă că minciuna curge prin venele lor, că nu se pot abţine de la minciună şi înşelătorie, dar sunt şi oameni schimbaţi fundamental de Dumnezeu, e drept că procesul acesta e foarte lent şi diferit, dar aduce rod şi rezultate.

Spre dupa-masă, Dani ne-a dus „pi centru” ...e un pic altfel zona asta, clădirile mai impunătoare, dar peste tot domneşte aceeaşi mizerie şi haos de nedescris...traficul de aici e infernal de-a dreptul, mă tot uit după ce trecem cu maşina, că am impresia că oamenii sunt striviţi lângă mine...îl admir pe Dani pentru sângele rece cu care şofează. Ioana, deşi adoră să şofeze, în ţară de abia apucă să se urce la volanul maşinii, aici nici nu se gândeşte să puna mâna pe volan, şi nici măcar să stea în faţă în stânga şoferului, da, în stânga pentru că aici volanul e pe dreapta, întocmai ca şi la britanici. Nu mă adâncesc în detalii despre ce am văzut efectiv în centru, citind rândurile Simonei din jurnalul de astăzi, a surprins totul foarte cuprinzător....chiar m-am amuzat, că am aflat informaţii suplimentare din rândurile ei, deşi eram în aceeaşi maşină cu Simona când Dani ne povestea ce-s cu clădirile din jur...e aşa o gălăgie şi cum am şi eu deficienţa de auz, clar că îmi scapă anumite informaţii...mă şi rog pentru asta, ca Domnul să-mi dea un supliment de putere de concentrare, şi să mă ajute să înţeleg tot ce am nevoie pentru munca şi activităţile de aici, în rest mai aflu şi eu din paginile din jurnalul Simonei.

Extras din jurnalul Simonei: „….abia aşteptam sa vad si alta parte a ceea ce inseamna un mare oras indian…decat galagia si aglomearea mizerabila din partea inferioara in care traim acum…am ramas insa si ami socata pe drum spre centru…pt ca s-a marit aglomearea chiar daca eu credeam altceva….intr-adevar se observa o diferenta vizibila intre cartierul nostru si centrul Patnei…altfel de drumuri , putin mai de calitate, sunt multe cladiri impunatoare, multe magazine…dar conceptul de aglomerare, galagie si mizerie este valabil si acolo doar ca la un alt nivel….mi-a placut foarte tare, un Colegiu catholic, care arata atat de bine pe dinafara…mare, frumoasa si moderna arhitectura…iar ca si o emblema aparea un porumbel..planetele existente si o cruce…a fost chiar impresionant sa vad o cruce expusa intr-un mediu in care 90 % dintre locuitori habar nu au de jertfa Domnului Isus si de semnificatia vitala….am vazut mai multe cladiri dragute..o banca impresionanta…Dani ne-a zis ca e cea mai mare banca poate si din India…Bank of India…era de remarcat din pricina marii ei intinderi ca si teren..chiar e foarte mare fata de ce am vazut pana acum in India…cea mai linistita zona din toata India vazuta de mine pana acum am remarcat-o intr-o zona ..Maidan..numita de ei…ca un stadion…acolo ne-a zis Dani ca au loc sarbatorile lor ….a fost placut sa vad ca au macar un loc unde e cat de cat mai liniste….mi se parea de realizat asemanrea cu High Park of New York..:))….mi-a placut un monument aflat undeva ca intr-o rodonda..ce reprezenta o inchinare unui erou necunoscut..era ingradit si foarte curat …un parculet plin de flori ingrijite si foarte vii ca si culori , imprejmuia mareata si impozanta stauie….mi-a placut mult…pt ca era ceva total diferit de ce am vazut pana acum….am observat si un spital pe acre Dani ni l-a descries ca unul destul de bun si curat…dar…in toate partile, chair daca exista asemenea cladiri..chiar daca merita admirate si scoase in evidenta cu o oarecare masura de calificative…DOMNESTE…mizeria crunta peste tot…maldare de gunoaie si resturi pe marginea drumurilor , pur si simplu aduc o nota de-a dreptul infecta tuturor peisajelor, punand totul, dar absolute totul intr-o umbra negricioasa si fara nici un fel de farmec…

Cel mai amuzant moment de pana cum in iesirile noastre de recunoastere l-a reprezentat un moment al zilei de azi…eram in masina cu Andre, Alisha si Dani…pt ca Dani ne spusese ca trebuie sa mergem pana la un notar..eram chiar entuziasmata in mine sa vad in sfarsit ceva poate,putin mai oficial…in mintea mea, notiunea de notar…atragea dupa sine un loc mai diferit prin insasi natura muncii la un alt nivel…..am avut un soc insa imbinat cu rasete infundate neexprimate din pricina auditorului de indieni super extra mega curiosi …JJ…”biroul notarial “de fapt…era in plina strada….o zona mizerabila la maxim, plina de cantitati constitente de gunoaie, imprejmuiau un loc in care se aflau masute vechi dintr-un lemn de o foarte proasta calitate, pe acre se aflau masini de scris de pe vremea lui Pazvante Chioru”..iar asta e o varianta imbunatatita de redare a adevarului fapticJ…..serios…am ramas de-a dreptul socata sa vad cum isi desfasurau oamenii aceia activiatatea destul de important …pt ca redactau acte pline de importanta…Dani spre exemplu avea nevoie de 4 exemplare de ceva forma de contarct cu o apostila si o stampila ….am ramas atat de socata ca nu ami puteam sa scot o vorba…nu as fi crezut ca voi ajunge sa vad asa ceva…cred ca Evul Mediu era elegant in posibilitati de trai fata de ce e India in momementul si locul in care ma gasesc…la marginea drumului erau niste sate dintr-acelea ca la noi de tigani…adica corturi , de care atarnau oale sparte murdare, copiii goi , negri si foarte jegosi alergand prin fata lor, mormane de resturi de hartie si oameni plini de mizerie cu fete palide, slabe si atat de triste, reduse, fara nici o forma de entuziasm ….”

Seara, trebuia să mergem cu Dani, dar nu a mai avut timp să treacă pe acasă să ne ia...Domnul a făcut lucrul acesta foarte bun, pentru că aşa am mai putut petrece timp, eu şi Simo, doar noi două, să vorbim, să ne rugăm...s-a instalat o răceală, sau o lipsă de comunicare cu care noi nu eram obişnuite...nici vorbă de lipsă de comunicare totală, dar acea unitate în duhul noatru, cicălelile noastre drăgălaşe...am vorbit despre asta, şi am luat hotărârea să petrecem ceva timp şi numai noi două, măcar într-o rugăciune pe zi, probabil că seara după părtăşia comună cu Dani şi Ioana...simţim vital să ne ştim una, chiar şi în diferenţele dintre noi, să povestim, să împărtăşim impresii, opinii, să depănăm amintiri...mai presus de colaboratoare în această lucrare, suntem prietene, prinţese ale aceluiaşi Cer, fiice ale aceluiaşi Dumnezeu...şi nu vrem să pierdem asta cu nici un preţ, şi suntem conştiente că dacă nu vom fi vegheatoare, şi nu vom investi şi depune efort, Satan va încerca să dizolve tocmai această legătură dintre noi...am fost puşi en-garde de absolut toată lumea că aici există un duh de dezbinare, dar cerem biruinţa în Hristos.

Seara a fost atât de frumos la părtăşie, ca de altfel în fiecare seară până acum. Citim câte două capitole, pe urmă discutăm asupra lor şi ne rugăm, şi de fiecare dată Dumnezeu pune ceva nou în mintea şi inima mea...aseară, în mine m-am gîndit la cât de cumplit e să pierzi slava Domnului, aşa cum au făcut-o israeliţii prin capturarea Chivotului Legământului, şi că orice aş pierde în viaţa aceasta, de slava Domnului şi prezenţa Lui nu m-aş putea lipsi nicicând, dorinţa asta e mai presus de orice dorinţă.

DUMINICĂ, 1 MARTIE 2009

2009-04-24T05:06:00.000-07:00

Astăzi dimineaţă ne-am trezit şi nu am început activităţile până ce nu am petrecut împreună un timp special de rugăciune pentru ceea ce va urma la adunare. Am încredinţat totul în mâna lui Dumnezeu. Biserica se află într-o clădire micuţă, foarte modestă. Am dat mâna cu toţi (aprox 25-30 persoane+copii). L-am cunoscut pe Amit (18 ani), cel care urmează să ia botezul în curând. Pare un băiat aşa schimbat, sincer si dornic sa guste mai mult din Dumnezeu. Familia Olariu din biserica noastră Micălaca se roagă mult pentru el. Am cunoscut-o şi pe Renu, care a primit botezul în cursul anului trecut, o femeie mărunţică şi atât de slabă, dar cu o privire limpede…e aşa o mare diferenţă între indienii care l-au primit pe Hristos în viaţa lor şi între ceilalţi hinduşi, musulmani . Dumnezeu cu adevărat transformă oamenii, în interior şi exterior totodată. Nu am înţeles nici un cuvânt de la timpul de laudă şi închinare, dar în mod tainic l-am simţit pe Hristos lângă mine, în mine. Aşa m-am bucurat în rugăciune, ca şi când aş fi fost în biserica noastră din Micălaca. Am simţit atât de puternic atingerea Domnului şi o bucurie atât de mare mi-a inundat sufletul. Am fost aşa de întărită să văd că Domnul meu drag, e acelaşi oriunde…mi-au venit în minte cuvintele psalmistului că de Dumnezeu nu te poţi ascunde, EL E ŞI LA MARGINILE PĂMÂNTULUI, şi aici în India, exact acelaşi ca şi în România. Îi sunt recunoscătoare că deşi adesea gândul meu fuge înspre cei de acasă, familie, prieteni, biserică, fraţi şi surori, totuşi puterea Lui mă susţine şi mai mult decât atât revarsă bucurie şi mângâiere peste întreaga mea fiinţă. M-am simţit atât de acasă în mijlocul adunării, pentru că prezenţa Domnului mi-este familiară, şi în dimineaţa asta L-am simţit pe El în adunare. Lauda şi închinarea a fost condusă de Mathew şi Maria, soţ-soţie. Matthew a fost şi traducătorul lui Dani şi al nostru, ei s-au născut în familii creştine, mi se par oameni dedicaţi şi sinceri. După timpul de închinare a fost un moment în care cine a dorit şi a îndrăznit s-a ridicat în picioare împărtăşind bisericii un motiv sau mai multe de mulţumire din săptămâna care a trecut. La un moment dat s-a ridicat un bărbat tânăr şi mai îngrijit decât ceilalţi şi a rugat ca biserica să se roage pentru el că e dependent de multe vicii, printre care e şi consumul substanţial de droguri. Dani urmează să se întălnească săptămâna asta cu el. Domnul să-l inspire!

După masă, am sunat acasă pentru prima dată. Am vorbit cu mami, nu am putut închega o conversaţie foarte lungă, doar am asigurat-o că sunt bine, foarte bine chiar. I-am simţit căldura din glas, şi am avut încă o dată confirmarea, că mama tot mamă rămâne, indiferent cât timp nu-şi mai vede copilul, dragostea ei nu scade odată cu distanţa...mă rog zilnic pentru ea, ca Domnul să o întărească în tot acest timp, cu o inimă liniştită şi încrezătoare în puterea Lui.

Seara am petrecut mai mult timp în rugăciune împreună. Mă simt atât de înălţată şi întărită în Dumnezeu în momentele de rugăciune şi citire a Scripturii. Am zăbovit asupa psajaului din Ioan 15: “Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă”…cum putem rămâne în El şi El în noi? Vs 7 ne dă răspunsul: parafrazez: Dumnezeu rămâne în noi prin Cuvântul Său, noi rămânem în El prin intermediul rugăciunii. Am hotărât că mai presus de orice facem, contează ce suntem noi, să rămânem în El, ne-am rugat în direcţia aceasta, pe urmă am mijlocit pentru disponibilitatea noastră de a sta în voia Domnului, în mod specific, ne-am rugat unii pentru alţii, şi nu ştiu exact cât timp am petrecut în rugăciune şi cântare, dar cred că am depăşit două ore, şi nu mi se părea prea mult.

SÂMBĂTĂ, 28 FEBRUARIE 2009 (a doua zi în India)

2009-04-22T01:40:00.000-07:00

Am avut parte de o zi plină, plină de necunoscut, de lucruri noi şi de bucurii şi comori din Dumnezeu. De dimineaţă, ne-am trezit pe la ora 7,00 şi timp de un ceas am avut fiecare parte un timp devoţional cu Dumnezeu. M-am trezit destul de surescitată şi, de ce să nu recunosc cu un pic de groază, simţindu-mă atât de depăşită după ziua de ieri. Totuşi, Dumnezeu în bunătatea Lui mi-a ridicat moralul şi mi-a dat putere prin Cuvântul Său din Isaia 45:2-25. Şi am prins putere şi curaj pentru o nouă zi, reamintindu-mi faptul că nu sunt aici pentru ceea ce sunt eu, depăşită sau nu de situaţii, ci sunt aici pentru că aşa a vrut El, pentru că El are un scop pentru viaţa mea şi lucrarea de aici…nu ştiu multe detalii despre acest scop aici şi acum, dar cum m-am încrezut în El în domeniul financiar, aleg să mă încred în El şi în ce priveste toată munca şi activitatea de aici. Slavă Domnului! Simt aşa o putere peste fiinţa mea, un dar al credinţei, cum n-am mai simţit vreodată, totul e invizibil pentru mine acum, ca nu am pe ce să-mi bazez încrederea decât pe promisiunile lui Dumnezeu, dar cred…ajută Doamne necredinţei mele (rugăciunea mea preferată)…ciudat, sunt destul de tăcută faţă de cum sunt eu de obicei, dar mă simt aşa bine tăcând şi observând, si rugându-mă…sper să nu fiu greşit înţeleasă de Simo, sau Dani şi Ioana, nu e lipsă de interes, dar simt că atunci cînd tac am mai mult timp să îmi îndrept gândul înspre Dumnezeu, să lupt împotriva vreunui gând de necredinţă, sau orice altceva de genul ăsta, şi nu vreau să vorbesc sau să verbalizez lucruri de care nu sunt convinsă sau nesigură, să mă autosugestionez, ci vreau sa-L văd pe D-zeu singur-singurel cum mă modelează şi mă prelucrează, bineînţeles cu consimţământul meu, dar nu vreau sa forţez nota nici în cel mai mic detaliu.

După micul dejun (fulgi+lapte, yami…nici nu ne gandeam că vom fi răsfaţate de Domnul cu un asemenea meniu occidental) am plecat împreună cu Dani la şcoala privată. Pe drum am fost izbită de modul primar şi inuman în care pot să trăiască aceşti oameni…nu vreau să mă adâncesc prea mult în descrieri, pozele vorbesc de la sine, şi din fericire sau nefericire nu am putut imortaliza decât bucăţele din realitatea atât de grea şi sinistră a acestor oameni. Şcoala privată este un loc drăguţ în care ordinea şi disciplina mi-au oferit un respiro sufletesc. Împreună cu Simo nu am reuşit decît să prindem crâmpei din viitoarea noastră activitate din şcoală, însă e şi ăsta un început. Personalul e cald şi primitor cu noi, însă deşi le răspundem în acelaşi fel, cel puţin eu, în interiorul meu sunt destul de rezervată…Sheila, una dintre învăţătoare, mi s-a părut că are o şmecherie, o chestie uşor ciudată, care mă face să fiu en-garde în ce priveşte relaţionarea cu ea. Menţionez că n-am nici un motiv concret să fac afirmaţia asta, e doar un feeling de-al meu…sunt curioasă să văd dacă se va adeveri sau nu, dacă sentimentul ăsta e pus în mine de D-zeu sau e doar o prejudecată de-a mea.

După timpul petrecut la şcoala privată, ne-am adâncit şi mai tare în mahala şi am făcut un scurt popas la una dintre şcolile de stat, şcoala unde studiază iubitul meu Sankar. O privelişte atât de tristă, o şcoală atât de sumbră, grotească de-a dreptul…Sankar a fost chemat în faţa noastră preţ de 1 minut…înăuntrul meu am fost atât de răscolită, îndurerată, n-am putut să manifest nici un gest de tandreţe şi dragoste faţă de el. E un băieţel de-a dreptul frumos, însă în ochii lui am citit o mare tristeţe (nu sunt melodramatică).Cum să nu fi trist, când trăieşti într-un asemenea mediu fără Isus în inimă. Din fericire, prima noastră întâlnire nu a durat mult, nu i-am spus mai nimic, decât numele meu şi i-am zâmbit. Oricum, nu eram pregatită suficient de tare, am realizat asta din faptul că mi-a fost atât de greu să mă abţin să nu plâng, şi să-l iau în braţe.

La amiază, am venit acasă de am prânzit iar înspre după-masă am mers la Şcoala Duminicală…copilaşii sunt formidabili, îi văd ca pe un lut care încă mai poate fi modelat…am asistat mai mult, ne-am prezentat si am “dansat” oleacă cu Simona încercînd să ţinem pasul cu modul lor de manifestare. Cântecele sunt cu semne ca şi la copilaşii noştri. În timpul petrecut aici, în mine am simţit un entuziasm mai puternic decât în celalalte locuri de peste zi…deocamdată inexplicabil.

Întorşi acasă, am coborât un pic cu Ioana şi Alyssa în faţa blocului, şi am poposit în curtea unei familii hinduse din casta superioară. Au fost tare prietenoşi şi deschişi faţă de noi. Mi-a fost atât de ciudat să vină servitorul să ne servească şi să se pună astfel la dispoziţia noastră, că mă controlam de-a dreptul să nu-i zâmbesc sau să încerc să-l ajut, să merg în întâmpinarea lui…însă, am facut-o, am urmărit reacţiile Ioanei, şi am copiat-o întocmai. Am servit un ceai negru indian cu lapte şi zahăr..mi-a plăcut gustul.

Seara, am făcut o vizită mai oficială ca să spun aşa, unui om important, şef de poliţie şi cu mare vază în Patna, familie baptistă. Aici, în ciuda primirii oficiale, ei au fost tare prietenoşi şi atenţi cu noi, am servit un ceai şi o prajitură gustoasă, iar pe urmă am intrat în vorbă cu fiica lor de 26 de ani, inginer de profesie, o fată mărunţică şi simpatică. Ea mi-a arătat toate acareturile, i-am spus că-mi plac animalele, mai ales câinii, neştiind că e şi animalul ei preferat, mai târziu am aflat. A fost drăguţă faţă de mine. La un moment dat, ne-am simţit stingherite cu Simo, pentru că ei mai discutau în hindi cu Dani şi Ioana, mi-era aşa de ciudat că râdeau aşa de zgomotos, parcă din orice, sau cel puţin mie aşa mi se părea. Am observat că cei din casta superioară preferă să poarte haine europene, nu copiază stilul european 100%, dar au multe piese de vestimentaţie europene. Am înţeles că ei au acest drept şi că hainele noastre aici sunt scumpe, un lux. Pe drum m-am gândit cu aşa tristeţe la ei, Ioana a spus că de abia după 2 ani de prietenie cu ei au îndrăznit să-i invite la masă, iar ei pe cât au fost de încântaţi, pe atât au fost de şocaţi de invitaţia simplă a Ioanei şi a lui Dani, pentru că au mărturisit, că nimeni nu i-a chemat la masă undeva doar ca să petreacă timp cu ei, ca şi oameni, ci doar dacă aveau vreun interes, dacă necesita vreo intervenţie din partea lui.

Seara, pe la ora 22,00 am petrecut un timp de părtăşie toţi împreună, facem asta în fiecare seară, de data asta ne-am lungit însă până către miezul nopţii, însă a fost minunat. După ce am citit pasajul din Rut 4 si 1 Samuel 1, am discutat şi Dumnzeu ne-a vorbit fiecăruia în parte. Pe urmă Dani a început să ne povestească secvenţe din mărturia lui, şi deşi eram obosită, m-am simţit înviorată în duhul meu. (Ana, femeie care mocnea de pasiune pentru D-zeu, trăia intens în interiorul ei – m-am regăsit aici, afară dau prea putin din trăirile mele, nu mă simt încă ok, decât atunci când sunt doar eu cu Domnul meu drag, singuri-singurei; s-a rugat specific – copil de parte barbatească, s-a ţinut de promisiune, a plătit preţul binecuvântării fără să cârtească sau să dea înapoi – despărţirea de Samuel, ducerea lui la Templu, a fost gata să dea mai departe ce-a primit de la Dumnzeu, nu să păstreze ce a primit. Oare ce s-ar fi intamplat cu Samuel dacă Ana nu l-ar fi dedicat Domnului aşa cum promisese? Ea a dat Domnului un copilaş nepriceput din care Dumnezeu a făcut un mare prooroc şi conducător peste Israel. Gândul cel mai puternic care a prins contur în mine: nu conteaza cine sunt, ce ştiu sau ce am, ci ceea ce contează e disponibilitatea mea de a mă pune cu totul la dispoziţia lui Dumnezeu, să fiu gata să dau mai departe ceea ce am primit de la El, să fiu gata să risc chiar să şi greşesc, dar să mă avânt cu El spre ceea ce El aduce înspre mine. Către sfârşitul discuţiei, am deviat puţin înspre subiectul dezbinărilor din partea asta de Indie, dezbinare între lucrători, familii, prieteni etc. Şi s-a născut în mine o nouă rugăciune, ca atunci când vor exista situaţii conflictuale, Dumnezeu să îmi dea o inimă cu adevărat smerită ca atunci când eu greşesc să fiu gata să îmi recunosc greşeala iar atunci când mi se va greşi să am o inimă suficient de iertătoare şi iubitoare, care să nu accepte în vreun ungher al ei, vreun sentiment de amărăciune, sau ranchiună faţă de nici unul dintre oamenii pe care Dumnzeu i-a pus în preajma mea.

Şi în ce priveşte oamenii, adesea mi-a zburat gândul la cei atât de dragi şi atât de departe de noi acum. Deocamdată, mi-e dureros de greu să vorbesc despre ei, simt un dor acut după compania lor. Astăzi am aflat că laptopul nostru nu are wireless, deci nu dispunem de net, decât ocazional şi pentru timp foarte limitat, însă sunt convinsă că lui Dumnzeu nu i-a scăpat detaliul acesta, ci a îngăduit ca lucrurile să stea aşa pentru binele meu şi al Simonei, nu punem la îndoială atenţia cu care D-zeu gestionează fiecare situaţie. Aşadar, văzând că comunicarea va fi mult redusă, neaşteptat de noi, am făcut un pact între mine şi Dumnezeu, mă voi ruga mai mult pentru cei de acasă, ori de cate ori îmi va fi dor de ei şi mă voi gândi cât de mult îmi doresc să petrec timp vorbind cu ei, am să mă rog, iar D-zeu să se ocupe să direcţioneze sentimentele mele de dragoste faţă de ei realizând o unitate în duhul…omeneşte nu e posibil, căci ochii care nu se văd se uită, dar ce nu poate face Dumnezeul meu?!? :-)

Astăzi, cât a fost ziua de lungă, am umblat în straie indiene…woow, cat de lejere şi comode sunt, si atât de elegante…îmi plac foarte mult. Am fost astăzi şi cu otorişca (un fel de cărucior pe 3 roţi)…interesantă experienţă, te aduce mai mult în lumea lor, păşind atât de aproape de ei. Înca e iarna, dar aerul e deja destul de înecăcios, si cald, seara e puţin răcoare, dar se poate sta în tricou…oare cum va fi peste o luna-două când vara îşi va intra în drepturi?

Până să aflu, mai trebuie să şi dorm că mâine la 7 fără zece sunt in picioare. Te iubesc, Domnul meu!

VINERI, 27 FEBRUARIE 2009

2009-04-21T05:46:00.000-07:00

(primele ore de la sosirea noastră în India, aeroportul domestic-intern, sala de aşteptare)

De câteva ore am decolat în Delhi...altă lume, complet alţi oameni, deocamdată aceeaşi eu...Prima impresie...hmm, sunt şocată de privirea rece, de-a dreptul sălbatică a localnicilor, să zâmbesc şi să nu mi se răspundă zâmbetului decât cu o privire rece, vicleană...Aeroportul internaţional Indira Ghandi din Delhi...funcţionari vârstnici, reci, zeci de priviri iscoditoare îndreptate înspre noi, două fete albe, singure, simple...doua micalacence. Când am ieşit din incinta privată a aeroportului, preţ de câteva secunde mi-a îngheţat sângele în vene, zeci, sute de priviri viclene îndreptate asupra noastră...cu toate astea, m-am simţit deasupra fricii, ştiam că Dumnezeu e în control şi o aveam pe Simo alături, o controlată de Dumnezeu. Mi s-a derulat în minte tot pasajul Isaia 51:9, 10 şi 16 pe care l-am primit ca şi promisiune direct de la Domnul în prima zi de post - ceream D-lui o întărire împotriva temerilor mele. Imediat am primit aşa o linişte şi o încredinţare că Domnul nostru drag, Răscumpărătorul nostru şi Susţinătorul nostru e cu mine, cu noi şi în noi.

Mă încearcă sentimente complexe: mă simt asa fericită aici şi sunt recunoscătoare că Domnul m-a unit cu Simo mai tare în această perioadă; privind la lipsa de educaţie a celor care mă înconjoară mă simt atât de mulţumitoare că sunt româncă, aici mă mândresc chiar si cu Ceauşescu :).

Din aeroportul internaţional am luat un autobuz care făcea transferal către aeroportul domestic- intern, unde mă aflu acum. Avem vreo 5 ore de aşteptat până la următorul zbor spre Patna - destinaţia noastră, direct la Dani şi Ioana în braţe. Aeroportul ăsta îmi inspiră mai multă linişte şi siguranţă…nu e chiar atât de aglomerat. Deşi sunt tare obosită, peste fiinţa mea toată domneşte aşa o linişte şi pace, dintr-aia de dincolo de mine…aerul pe care-l respir are un iz ciudat, nu tocmai plăcut, şi se face din ce în ce mai cald.

Ooo, ce privelişte încântătoare…şi-a făcut apariţia o indiancă în straie portocalii…hmm, ciudat, puţine apariţii feminine prin aeroport…în faţa mea câţiva călugări tibetani…ce le-aş face o poză, dar mi-e teamă să nu le par exagerată şi să fie deranjaţi de îndrăzneala mea. În primele 5 minute m-am trezit întrebându-mă: “Doamne, oare îi voi putea înţelege pe toti oamenii aştia, unul mai ciudat decât altul?!? Mă vei ajuta să descopăr frumuseţea din ei, să mă doară până la sânge starea lor…?Rămâne de văzut ce şi cum va lucra Dumnezeu în mine şi prin mine, dar cred ca voi fi mult schimbată înlăuntrul meu în tot acest timp. “Doamne drag, ajută-mă să primesc schimbarea şi să fiu un lut formidabil în mâinile Tale! Mulţumesc!”

Despre zbor: Joia dimineaţa…primul meu zbor cu avionul….yes,yes,yes!!! Aeroportul din Budapesta nu m-a impresionat decât prin curăţenie…ne-au condus la aeroport cei mai iubiţi dintre pământeni: mami, Anita, Adriana, Cosmin, Marius şi Norbi, şoferul nostru minunat. Despărţirea…un moment care încă mai sângerează în mine, nu am reuşit să-mi reprim sentimentele pe de-a întregul, am încercat să mă gândesc la câte în lună şi stele, doar să evit gândul că las în urma mea pe cei mai iubiţi şi cei mai apropiaţi sufletului meu. Pe mami am ocolit-o cu privirea, poate am privit-o, dar n-am vazut-o, n-am vrut să o văd, nu puteam decât să mă concentrez să fiu tare pentru ei, pentru Simona. Totuşi, cu tot autocontrolul, mi-a fost imposibil să-mi stăvilesc lacrimile…aşa ciudat sentiment am avut: o parte din mine sângera, o alta înflorea…straniu sentiment.

Zborul până la Zurich (Elveţia) nu m-a impresionat, avion micuţ, nimic palpitant, nici măcar decolarea. Şi totuşi am fost impresionată de ceva: de scrisorile, de inima aşternută pe hârtie a scumpilor mei prieteni…au avut dreptate când mi-au spus că voi plânge…na, am plans…o recunosc…m-am simţit nevrednică în faţa dragostei ce mi-o poartă.

Când am păşit în aeroportul din Zurich…woow, am fost furată de toată priveliştea grandioasă din jur…o adevărată splendoare mi se desfăşurat în fugă înaintea ochilor, spun în fugă, pentru că trecerea noastră prin aeroportul din Zurich a fost cu adevărat în ritm alert…avionul nostru avusese întârziere…am luat metroul din aeroport, metrou ce ne-a condus până la terminalul la care trebuia să ajungem. Ne-am îmbarcat chiar în ultimul moment, când se făcea ultimul apel, chiar au glumit că doar pe noi ne mai aşteptau, sau să nu fi fost o glumă? Avionul, woow, ca şi în filme, ca şi cel din visele mele…acum realitatea mea. Doamne, Tu chiar te-ai ţinut de cuvânt. După ce m-am făcut comodă în scaun parcă auzeam cum îmi şopteşte Domnul aşa cu drag: “No vezi Andreea?”...aşa L-am simţit cum se bucură şi Domnul de bucuria mea de copil mic care mă încearcă acum. Odată mi-a cerut să renunţ la un vis al meu, de fapt la două în acelaşi timp: să plec în America, iar asta cuprindea şi zborul cu avionul, visul meu de copil…şi totuşi, atunci mi-ai dat încredinţarea că de zburat tot am să zbor…şi ai pus în mine şi alt vis…misiunea, India…cât de minuţios şi atent e planul tău cu privire la viaţa mea…nimic nu-ţi scapă, nici măcar numărul pistruilor mei. Mulţumesc, Tată drag!

Stewardesele extrem de plăcute, expresive şi amabile…mă încânta micul ecran fixat în scaunul de dinaintea mea care îmi arăta cu exactitate traseul zborului, altitudinea, temperatura, viteza şi alte informaţii, şi în timp ce sorbeam priveliştea şi oamenii din privire, gândeam şi vorbeam cu Domnul meu drag, mă puteam desfăta în acordurile unei muzici melodioase auzite în căştile pe care mi le-am pus. Am mîncat ceva mâncare tradiţional indiană…bună, dar puţin prea picantă…inspiram aer la greu să mă răcoresc. Într-un final am adormit…nu ştiu cât, nu foarte mult, dar când m-am trezit şi am văzut harta şi poziţia avionului pe hartă, când am văzut cât de departe de casă suntem, în ciuda celor – 55 de grade Celsius de afară indicate de computer, inima mea s-a topit: am început să plâng, Simo mi s-a alăturat, şi am plâns una pe umărul celeilalte…de abia acum am început să realizez că sunt far away…şi totuşi, nu mă consider slabă, nu a fost plânsul acela sfâşietor, disperat, ci dorul şi conştientizarea că am lăsat în urmă fiinţe dragi iubite şi preaiubite: familie, prieteni, biserică…M-am uitat peste albumul dăruit de prietenii noştri: Anita, Adriana, Cosmin şi Marius, am strâns în pumn lănţişorul primit în dar de la ei…oare chiar au vrut să mă facă să renunţ la imaginea mea de “Iron Woman” de mi-au făcut asemenea cadouri?!? Oh, cât îi preţuiesc şi iubesc şi le iert “cruditatea”.

Orele de zbor au fost cu adevărat o încântare pentru mine, milioanele de luminiţe zărite în noapte din necunoscuta nouă capitală a Indiei ne-au încântat privirea. Pe tot întregul zborului nu am avut nici o senzaţie de rău, de greaţă, deloc-deloc, însă la decolare şi aterizare, am simţit o acută durere în urechi, nu e vorba de urechi înfundate, ci de o durere tăioasă în timpane, probabil datorată şi problemelor mele auditive, dar slavă Domnului nu s-a întâmplat nimic din ce-mi era teamă. M-am simţit tare răsfăţată de iubirea Domnului în tot acest tumult de sentimente, răsfăţată de El şi iubită de Simo....

Şi acum începem... mesaj de la Andreea , viitorilor ei cititori.

2009-04-21T05:22:00.000-07:00

Aici nu e vorba de nici o Andreea minunată - Celine mă vede aşa şi ea mereu exagerează... e vorba de un răscumpărător, Isus... şi de o fată (habar nu aveţi cât de simplă). E vorba de El, scumpul meu Isus, Cel care face viaţa mea fermecătoare. Citind, lăsaţi-L pe El să vă captiveze, dar mai mult, trăiţi zilnic ancoraţi în El. Viaţa în El e cel mai dulce suspans, cea mai măreaţă împlinire, cel mai scump dar.
Trăiţi aici şi acum, pentru un atunci şi acolo!
Eu aici, în India, iar voi exact acolo unde vă aflaţi!
Jamasiki!

Ce ce întâmplă aici?

2009-04-20T02:28:00.000-07:00

Eu sunt Celine. Aceeaşi Celine care bate câmpii pe aici. În acest spaţiu nu am să bat câmpii deloc, aici doar am să administrez ceva nou. În primul rând este o surpriză... de la mine pentru tine, cum s-ar zice. O surpriză pentru Andreea. Aici vreau să-i spun cât de mult ţin la ea şi cât de mult contează pentru mine. Când o să citească probabil că are să zică: Celine n-a mâncat azi! :)) Aşa e Andreea, trebuie să ai răbdare cu ea, e foarte şoadă şi aruncă pastile parfumate. Are noroc că o iubesc, că altfel vedea ea ce pot face eu cu pastilele ei! :))
Andreea mă încurajază deşi nu ştie... acum, va afla. Persoana ei mă încântă, este de-a dreptul adorabilă, minunată... Gestul ei de a face misiune în India m-a şocat. Am privit la mine: "Celine, culmea eşti! Tu dacă nu ai chef nu te ridici din pat să mergi la şcoală, deschide ochii ăia odată!"
Sigur Andreei nu-i va surăde că, public şi deschis tuturor "tovarăşilor" am să o transform într-o zeiţă, dar cum se zice, până în august nu prea are ce să-mi facă! :))
... ea chiar e minunată, dar nu va recunoaşte niciodată treaba asta. Ceea ce face e minunat.

Am avut acces la jurnalul ei... heeei! fac ceva lipsit de etică? Noah, poate! Înainte să fac public acest blog am să-mi spăl păcatul şi am să o întreb dacă este de acord.
De ce fac asta? Pentru că am citit "Momente eşi schiţe din India" şi pentru că simt nevoia să nu fiu singura care face lucrul ăsta. Pentru că pe mine mă ridică, mă schimbă, mă educă... Vreau să fie ceva general. Nu fac asta pentru Andreea, o fac pentru noi....
Pînă una alta să vorbim cu Andre şi să personalizăm noua "căsuţă"...
Rugaţi-vă pentru noi!
Celine